marți, 29 octombrie 2013

Generalul Gheorghe Bagulescu - fin cunoscator al traditiei si spiritualitatii japoneze, autor al romanului "Suflet japonez"











DIPLOMAŢI ROMÂNI ÎN PERIOADA INTERBELICĂ
GENERAL DE DIVIZIE GHEORGHE BĂGULESCU








Autor
Adrian Bunea





Bucureşti
2011
Japonia trece in perioada 1867-1921 prin aşa numita revoluţie Meiji care înseamnă o perioadă de modernizare şi industrializare forţată, care însă nu este acceptată cu uşurinţă de întreaga societate japoneză. De altfel în perioada 1867-1868 are loc un război civil în urma căruia ultimul shogun din dinastia Tokugawa renunţă la atribuţiile sale şi remite puterea, după o lungă perioadă de timp, împăratului Meiji. Evenimentul principal care a precipitat deschiderea Japoniei faţă de exterior (aici trebuie reamintit ca Japonia se închisese aproape complet în anul 1639 când japonezilor li s-a interzis să plece iar celor deja plecaţi, să se intoarcă decizia aceasta a fost completată în anul 1641 când a fost interzisă construcţia corăbiilor mari şi medii, capabile să traverseze mările şi oceanele)1 a fost vizita din vara anului 1853 a comandorului M.C.Perry, care conducea o escadra de patru nave militare, pentru a înmâna împăratului o scrisoare din partea preşedintelui Phillmore al Statelor Unite ale Americii. Prin aceasta se cerea japonezilor semnarea unui acord pe termen lung privitor la aprovizionarea navelor americane şi la asistenţa pentru naufragiaţii americani în Japonia. Ceea ce este însă interesant de remarcat este faptul că în cazul unui refuz japonez, comandorul Perry era autorizat să recurgă la forţă. Nu a fost cazul pentru ca autorităţile japoneze au conştientizat disproporţia tehnologică iar Japonia a trecut semnarea de acorduri cu Statele Unite şi apoi şi cu alte state, tratate care însă nu erau favorabile Japoniei. Drept urmare asistăm la o modernizare absolut impresionantă dar şi la lezarea sentimenului naţional nipon, element important în desfaşurarea ulterioară a evenimentelor. Japonia a început să se extindă folosind exact mijloacele folosite de marile puteri astfel că în anul 1894 izbucneşte un război între China şi Japonia, pe teritoriul Coreei. China cere asistenţa Rusiei (acordată sub forma consilierilor militari şi condiţionată de amplasarea unei baze navele pe coasta de est a Coreei, la Gensan). Japonia câştigă o mare bătălie navală la Pingzang in 1894 iar în 1895 întreaga Coree şi o parte întinsă din nord-estul Chinei se află sub controlul trupelor japoneze. De aici apar neînţelegeri cu marile puteri ceea ce obligă guvernul japonez să accepte cu mare nemulţumire cererile din 1895 ale Germaniei, Rusiei şi Franţei, de renunţare la cuceririle continentale din China. În 1904 izbucneşte războiul

1. C. Bucşe, Z. Zamfir, “Japonia. Un secol de istorie. 1853 - 1945”, Editura Humanitas, Bucureşti, 1990, p. 19




dintre Japonia şi Rusia, câştigat în 1905, spre marea uimire a lumii, de Japonia. Acest moment a marcat trecerea Japoniei în altă etapă de dezvoltare, dovadă a noii puteri militare şi economice a acesteia2. Urmare a noului prestigiu al Japoniei, marile puteri ridică legaţiile de la Tokyo la nivel de ambasade (Marea Britanie la 25 noiembrie 1905, Statele Unite ale Americii la 31 martie 1906, Germania la 22 mai 1906 şi Franţa în primăvara anului 1906). În anul 1914, pe 23 august, Japonia declara război Germaniei, intrând astfel în primul război mondial, de aceeaşi parte ca şi România.

Relaţiile României cu Imperiul Japonez au debutat în anii 1880 – 1881, când suveranii celor doua ţări au schimbat scrisori referitoare la notificarea independenţei de stat a României. Acest schimb de scrisori nu a avut urmări imediate, nici în plan economic şi nici în plan politic.

În anul 1902, ambasadorul japonez în Imperiul Austro-Ungar, H. Makino, se adresează ministrului plenipotenţiar al României la Viena, Emil G. Ghica, propunând înfiinţarea unei legaţii japoneze la Bucureşti şi încheierii unui tratat comercial. Răspunsul României a fost unul pozitiv însă şi în acest caz nu au fost urmări imediate. Ambasadorul Makoto revine cu aceeaşi propunere în anul 1904 însă la Bucureşti se consideră ca momentul nu era prielnic, datorită izbucnirii conflictului Japoniei cu Rusia, iar semnarea unui tratat comercial cu Japonia putea fi interpretată în mod negativ de către Rusia.

În România însă începe sa apară un interes faţă de Japonia (de exemplu Nicolae Iorga publică în 1904 o lucrare care se cheamă “Războiul din Extremul Orient. China, Japonia, Rusia asiatică”) iar participarea Japoniei în primul război mondial alaturi de România a contribuit mult la apropierea româno-japoneză şi în august 1917 guvernul român decide înfiinţarea unei legaţii la Tokyo. La data de 13 septembrie 1917 economistul Nicolae Xenopol este investit prin decret regal ca şi ministru plenipotenţiar cu misiune specială în Japonia. Din păcate decesul acestuia, survenit la puţină vreme de
------------------------------------------------------------------------------------------------------------
2. C. Bucşe, Z. Zamfir, “Japonia. Un secol de istorie. 1853 - 1945”, Editura Humanitas, Bucureşti, 1990, p. 75



la instalarea sa la post a facut ca legaţia să nu funcţioneze.

În vara anului 1920 principele Carol întreprinde o călătorie prin mai multe ţări ale lumii, printre care şi Japonia, unde la încheierea vizitei îl lasă ca şi reprezentant la Tokyo pe locotenent-colonelul Arion. Acesta rămâne la post până la finalul anului 1920 iar între iunie 1921 şi aprilie 1922 postul de ministru plenipotenţiar la Tokyo a fost ocupat de Edgar Mavrocordat. Acesta a fost rechemat în 1922 iar legaţia a fost închisa din motive financiare. La Bucureşti funcţionează legatia Imperiului Japonez din data de 12 martie 1922, Genshiro Nishi fiind primul trimis extraordinar şi ministru plenipotenţial japonez în România, iar în anul 1924 prinţul Higashi Kuni vizitează România. La 1 aprilie 1927 este reînfiinţată Legaţia României în Japonia, care va funcţiona până la ieşirea României din alianţa cu Axa. Aceasta ultimă perioadă a relaţiilor dintre cele două ţări a însemnat un rol important în extinderea legăturilor şi cunoaşterii reciproce. Sunt înfiinţate organisme ca şi Societatea japono-română, Cercul cultural român la Shanghai (creaţie a Legaţiei române din Tokyo), apare primul dicţionar japono-român în 1940 (autor Radu Flondor) şi apar în Japonia lucrări referitoare la România scrise de autori ca Ioan Timuş, Ion Simionescu, C. Găvănescu, Ion Gh. Trofin.

În acest context, în anul 1934 este numit la post, ca şi ataşat militar colonelul şi apoi generalul de divizie Gheorghe Băgulescu.

Este născut la data de 1 octombrie 1886, în localitatea Flămânda, România şi a încetat din viaţă la 26 noiembrie 1963, în localitatea Menton, în Franţa.

Militar de carieră, după ce a luptat în primul război mondial în Batalionul I Vânători de munte, cu gradul de căpitan, a fost decorat cu ordinul Mihai Viteazul, alături de alţi cinsprezece militari, printre care şi viitorul rege al României, Carol al II lea. I se acordă onoarea de a aduce în Capitală actul oficial al Marii Uniri, pe traseul Alba Iulia – Sibiu – Câineni – Piteşti – Bucureşti. Scrie o carte intitulată “Zile de Energie . Impresii și povestiri de pe front 1916-1917”, apărută la Institutul de arte grafice C.Sfetea, București, în anul 1919. Devine membru al Societatii Scriitorilor Romani în anul1921. În 1926 mai publică Antiquitas rediviva (un roman istoric), la Craiova.

După război, deja având gradul de maior, este judecat în anul 1924 (fiind inchis la închisoarea Jilava unde îşi petrece Paştele acelui an) pentru ca în urma publicării textului tratatului de pace semnat la încheierea Primului Război Mondial, "în numele conștiinței națonale", Băgulescu a lipit pe zidurile Iașilor un manifest violent la adresa lui Marghiloman și a "presei mercenare, puse în slujba inamicului", în care îl amența pe Marghiloman că "trebuie să existe pe undeva un suflet curat, un revolver încărcat sau o grenadă". A fost dat însă achitat şi a existat o puternică reacţie populară în sprijinul său3, fiind de altfel sprijinit de cavalerii ordinului Mihai Viteazul4. Este unul din simpatizanţii mişcării legionare, încercând de altfel să repare legaturile Legiunii cu armata făcând apel la împăcarea legiunii cu armata, ambele victime inocente, în viziunea sa, ale provocării puse la cale de elemente comuniste care, servind interese străine, au semănat discordia, făcând să curgă sânge românesc (deşi crearea acestei organizaţii a fost întâmpinata cu neîncredere de catre Garda de Fier, pentru ca în această organizatie se întrevede, nu fară motiv, o contrapondere a Gărzii de Fier).

În memoriile sale, apărute cu titlul "Pentru legionari", Corneliu Codreanu descrie nunta sa din 14 iunie 1925 cu Elena Ilinoiu: ,,Am plecat la Focşani cu mama mea, tatăl meu, fraţii, surorile, mireasa şi socrii. Ajunsi acolo, am fost găzduiţi de Generalul Macridescu. Acolo a venit, seara, comitetul de organizare al nunţii şi ne-a spus că totul este aranjat şi că din celelalte oraşe sosiseră peste 30.000 oameni, cari fuseseră încartiruiţi cu toţii, şi că vor mai sosi în timpul nopţii. Că toată lumea din Focşani primeşte cu plăcere să găzduiască pe oaspeţi. A doua zi dimineaţa, mi s-a adus un cal - aşa era programul - şi după ce am trecut călare pe la casa miresei, am pornit în capul unei coloane afara din oraş, la Crâng. Pe marginile şoselei, de o parte şi de alta, era lume, prin copaci erau copii, iar pe şosea veneau în urma mea naşii, în trăsuri ornate, în frunte cu profesorul Cuza şi
-----------------------------------------------------------------------------------------------------------
3.http://documente.bcucluj.ro/web/bibdigit/periodice/clujul/1924/BCUCLUJ_FP_PII664_1924_002_017.pdf
4. http://canord.presidency.ro/IstoricM.Vit.htm



Generalul Macridescu, Hristache Solomon, Col. Blezu, Col. Cambureanu, Tudoroncescu, Georgica Niculescu, Maior Băgulescu şi alţii”5.
În 1926 s-a căsătorit la București cu Elena Dimitriu, de naționalitate franceză.
A avut câteva conflicte şi cu Mareşalul Antonescu care îi oferă de altfel
portofoliul internelor în guvernul său, dar Băgulescu nu accepta (se spune chiar că Băgulescu a fost contactat înaintea lui Antonescu pentru a prelua șefia statului, după abdicarea regelui în 1940) însă în 1934 este numit ataşat militar la Legaţia Română de la Tokyo unde îşi însuşeşte repede şi bine limba japoneză, desfăşoară o largă activitate de propagandă românească pe teritoriul nipon, dar, în acelaşi timp, studiază temeinic istoria şi obiceiurile japonezilor procurând numeroase obiecte de artă pe care le-a donat ulterior Muzeului Naţional de Artă din Bucureşti.

Scopul colecţiei de artă este exprimat chiar de generalul Băgulescu :”Gândul  că şi românii mei, care nu au putut vizita China şi Japonia, să-şi facă o idee mai justă asupra manisfestaţiilor sufletesti, culturale şi artistice ale acestor doua naţiuni, cu civilizaţie multimilenara…” A strâns piesele colecţiei şi cu gândul “de a pune la îndemâna tineretului nostru studios, un material artistic,PRIN  INFIINTAREA UNUI MUZEU DE ARTĂ CHINO JAPONEZA, MUZEU PE CARE IL VOI DĂRUI ŢĂRII, FARĂ NICI O PRETENTIE”. În ceea ce priveşte muzeul, el a pus o singură condiţie. Dona statului toate lucrările sale cu condiţia să se construiască – în timp de doi ani - o clădire în formă de pagodă in Herastrău, care să adapostească colecţia (colecţia a fost expusă la Bucureşti între 1938 şi 1940, la Ateneul Român). Din păcate, cladirea nu a fost construită iar Băgulescu – supărat – a revocat donaţia şi a luat lucrările cu el în noul periplu în Japonia şi mai deoparte. Asa s-a pierdut şansa de a avea la Bucureşti, un muzeu fabulos de artă asiatică, cu piese vechi de sute si mii de ani.


-----------------------------------------------------------------------------------------------------------




În 1973, Ministerul Culturii din România a achiziţionat pentru Muzeul Naţional de Artă al României o bogata colecţie de arta chino-japoneză, care făcea parte din succesiunea generalului Gheorghe Băgulescu.

În cele din urmă, scrie şi publică un roman în trei volume (în 1936), cu titlul "Suflet japonez" în care prezintă în mod magistral Japonia feudală şi primeşte premiul Academiei de Ştiinţe nipone pentru „cel mai bun roman despre japonezi scris de un străin”. Romanul este tradus în franceză, engleză şi japoneză, provocând reacţii impresionante în Japonia. Fin şi profund cunoscător al civilizaţiei japoneze, scrie, cu mult înaintea lui James Clavell, această trilogie - Suflet japonez - despre epoca de onoare, demnitate şi înflorire a spiritului nipon. El însuşi se îndragosteşte şi duce o viaţă dublă, cu o soţie şi un copil in Romania şi cu o alta, nelegitimă, şi un baieţel în a doua sa Românie, Japonia.

Pentru “servicii eminente aduse în relaţiile bilaterale”, Împăratul Japoniei, Hirohito, i-a decernat înaltul ordin “Tezaurul Sacru”, clasa a III-a, în anul 1939. Tot ca urmare a publicării acestei cărţi, a fost, la vremea aceea, singurul străin primit în rândurile Academiei Naţionale a Japoniei.

După ce revine în ţară, în anul 1941, Băgulescu este retrimis în Japonia ca ministru extraordinar şi plenipotenţiar, până în 1943, când îşi manifestă dezacordul faţă de război şi de regimurile totalitare şi intră în conflict cu autorităţile japoneze. Chiar dacă se află la mii de kilometri de Europa, în misiunea diplomatică a unei ţări aliate ăntr-o ţară ce întregea Axa Roma-Berlin, generalul Băgulescu exprimă tranşant idei antinaziste, fapt ce atrage dupa sine trimiterea sa în China, cu interdicţia de a mai lua legatura acolo cu lumea diplomatică, miscarile fiindu-i strict supravegheate. În 1943, la ordinul lui Hitler, Gestapo organizează un atentat (comis chiar de unul dintre angajaţii Legaţiei) la viaţa lui Băgulescu care, scăpat cu viaţă, fuge în Statele Unite cu ajutorul unor diplomaţi elveţieni. Ulterior se stabileşte în Franţa, la Nisa.

În Franţa îşi continuă activitatea literară, publicănd în 1947 “Noua religie”, în două volume, cu un conţinut filosofic şi religios. De asemenea, în anul 1950 mai publică Race de viperes la verite devant Dieu et devant les hommes”, la editura M.B. Paris.

În 1950 îl cunoaşte pe primarul localităţii Menton şi a lăsat colecţia sa de arta japoneză şi orientală acestei localităţi, unde se deschide un muzeu de artă japoneza. În semn de recunoştiinţă primeşte titlul de Cetăţean de onoare al oraşului Nisa.

Generalul Băgulescu a primit le Grand Prix de la Litterature pentru trilogia sa, Yamato Damashii, a fost primit în rândurile Acedemiei de Litere şi Artă din Paris şi a fost decorat cu Legiunea de Onoare a Franţei.

Pentru o perioadă, inainte sa moară, la Nisa, a fost prim ministru al romanilor din exil.




BIBLIOGRAFIE

  1. C. Bucşe, Z. Zamfir, Japonia. „Un secol de istorie, 1853-1945”, Editura Humanitas, Bucureşti, 1990
  2. Gh. Băgulescu, „Suflet japonez”, Editura Cartega în colaborare cu Editura Nipponica, Bucureşti, 2004
  3. Kenneth G. Henshall, „O istorie a Japoniei”, Editura Artemis, 2002

2 comentarii: