Experiențe malaeziene - Cristian Vlăescu

Îmi face mare plăcere să postez câteva impresii adunate din Malaezia de colegul și prietenul nostru Cristian Vlăescu cu ocazia unei deplasări în interes de serviciu. Îi mulțumesc încă o dată pentru că ne-a împărtășit și nouă din aceste experiențe...

Plecat-am parca ieri din Bucuresti, cu gentile-n carca, sa dovedim un brav client, curat, cu multa munca. Desi n-aveam de gand sa fiu in capitala Malaeziei pentru mai mult de 3 saptamani, am zis ca atata amar de vreme fara pic de antrenament ar fi o mare pierdere. In prima saptamana abia m-am dezmeticit. Eram inarmat cu lista dojo-urilor de aikido aikikai din aikikaimy.com/school.html, insa nu eram aproape de monorail nici la hotel nici la birou iar transportul de suprafata din Bucuresti e parfum fata de cel din Kuala Lumpur. Am gasit o sala aproape. Era aproape de office si era condusa de sensei Tan Chee Seng, 4 dani. Dupa cele 4 telefoane si asteptat pe stradute ca nu reuseam sa gasesc sala, puteam spune ca ne cunoastem. Sala era maricica, aproximez cam 40x5 in metri, cu saltele peste tot, si era la ultimul etaj (4) intr-o cladire cu multe firme interesante ca domenii: coafor, copiator, catering. Aikido nu incepe cu C, insa era deasupra lor. Antrenamentele au fost de cate-o ora si jumatate, o adevarata proba de rezistenta avand in vedere caldura din sala, in ciuda faptului ca toate geamurile erau larg deschise pe toate cele 3 laturi disponibile. La sfarsit fiecarui antrenament, noi, practicantii, stergeam saltelele de transpiratie cu carpe umede. Tehnicile le cunosteam in mare parte. Insa intotdeauna amanuntele fac diferenta. Nu garantez ca am prins foarte multe dintre ele insa cert e ca am insistat asupra lor. Mi-a placut ca structura antrenamentelor consta in incalzire urmata de imbogatirea cu cateva miscari noi, apoi o singura tehnica in viteza si spre final un fel de ju-waza (cu tehnicile din acea zi) in grupuri de 3-4 practicanti urmata iarasi de miscari de respiratie. Mi-am dorit foarte mult sa ajung si la sala lui Jun Yamada Shihan. Am ajuns o data, am si lucrat cu dansul. Este intr-adevar o mare diferenta sa simt dezechilibrul creat fara pic de forta. Costurile de timp, transport si de sala nu m-ar fi indemnat sa merg de mai multe ori, insa ma bucur ca am ajuns chiar si pentru acea singura data. Erau putini practicanti in sala dansului (maxim 8), si mereu erau cel putin jumatate centuri negre pe tatami. Sala avea o dotare superba. Era mica (5x5), cu aer conditionat, cu saltele tari invelite parca in piele de caprioara, moale si catifelata la atingere. Antrenamentul dura aici o ora. Suficient pentru cateva proiectari zdravene. N-as putea sa inchei fara a mentiona ca am stat si cu aikidocii malaezieni la un pahar de ceva dupa antrenamente. Singura diferenta - majora de altfel - e ca acolo nu exista deloc alcool la terase si desi am incercat mereu cate altceva, nimic nu se compara cu bruna de acasa.
Cristian Vlaescu, Rakuten Dojo Bucuresti