Gânduri

Am avut astăzi o discuție interesantă cu unul dintre elevii mei. O temă abordată (majoritară de fapt) a fost AIKIDO ȘI (din partea mea) MODALITĂȚI DE PRACTICĂ ȘI DE TRANSMITERE A MESAJULUI. Cred că este interesant de știut de ce unii dintre practicanți decid să preia ștafeta și să devină, la rândul lor, instructori de AIKIDO. Nu am folosit termenul de maestru pentru că, deși îmi place, cred că este prematur (cel puțin pentru mine), să-l folosesc. Nu pot decât să sper că într-o zi am să devin și eu. Până atunci însă, termenul de "instructor" mi se pare mult mai potrivit.


Deci, de ce?

Motive ar fi mai multe cred, și nu aș vrea să omit nici unul. Dacă o fac, este fără voia mea și am să vă rog să mă corectați.


Primul: ORRGOLIUL. Cred că toți avem așa ceva, mai mult sau mai puțin, mai vizibil sau mai ocultat. Să fii în fața elevilor, să-i înveți, să fii centrul atenției... Nu cred că există cineva căruia să nu-i placă (poate diferi măsura, dar asta este altă discuție). Într-o oarecare măsură este ok, însă nu ar trebui depășită limita patologicului.

Al doilea: BANII. Pentru mulți, a preda, a instrui (AIKIDO sau orice altceva) se poate transforma într-o sursă de venit (secundară sau principală). Nu este un lucru rău în sine. Pentru a ajunge la nivelul de la care poți transmite arta trebuie să te pregătești mult timp, să investești bani și mult timp. Nu este deloc nerezonabil ca la un moment dat să recuperezi o parte din costuri și să primești o recompensă pentru eforturile depuse. Problema apare atunci când, din dorința de a câștiga bani, induci elevii în eroare în ceea ce privește competențele sau motivațiile tale.

Al treilea: dorința de a AVANSA în grad. După cum știți, sau după cum veți afla, FRAA a modificat condițiile de acordare a gradelor DAN, având în vedere necesitatea dezvoltării organizației, dorința de a crește gradul de implicare a instructorilor, precum și părerile maestrului KOBAYASHI YUKIMITSU. Este evident că dacă vrei mai mult, trebuie să oferi mai mult; este o chestiune de echilibru.

Al patrulea: NEVOIA. Instructorul unui DOJO a plecat din oraș. Nu există DOJO în oraș și totuși cineva dorește să practice AIKIDO. Alte nevoi care nu-mi vin în minte acum. Aikido tratează o chestiune delicată, a armoniei în mișcare, în special în relația cu un agresor. Normal că o situație de genul  celor menționate anterior este echivalentă cu o agresiune la adresa celor dornici să învețe/practice AIKIDO, așa că cea mai bună cale de a arăta că există o oarecare înțelegere constă în capacitatea de a găsi soluții la problemele stringente. Soluție care se poate materializa prin decizia cuiva de a prelua sarcina, dificilă, a de a transmite arta, chiar dacă persoana respectivă este încă, la rândul său, un simplu învățăcel. Dar nevoia este cel mai bun profesor.

Al cincilea motiv? Continuați voi. Puteți contesta și ordinea motivațiilor, este absolut în regulă.

Probabil că în realitate nu există un singur motiv, ci avem de-a face cu diverse combinații de motive. Suntem cu toții oameni și nu mi se pare nimic în neregulă cu asta.

De ce am spus cele de mai sus? Poate ca o introducere la ceea ce m-a făcut pe mine să devin instructor de AIKIDO:
- Nevoia, în mod cert; de a păstra sălile de antrenament, în condițiile în care știm cu toții cât de dificil este să găsești liber undeva;
- Orgoliul? În mod cert.
- Banii? Nu, la fel de cert; asta nu înseamnă că nu sunt mulțumit dacă activitatea este bună și rămân bani; sunt stagii pe care mi le finanțez, arme pe care le cumpăr, mai ajut pe unii dintre elevii mei când este nevoie; reprezinta, într-un fel, o măsura a succesului în a transmite mesajul.
- Dorința de a avansa în grad? Nu neaparat; deși nu o exclud.
- Alte motive? Desigur; nu pot cere altora, prin prisma poziției mele oficiale în cadrul FRAA, să facă ceea ce eu nu vreau/nu pot să fac.

Acum... ce vreau să transmit?

AIKIDO este o artă marțială tradițională japoneză. Tehnică marțială deci, fără dubii. Dar nu numai atât. O atitudine. O viziune. O modalitate prin care cineva și-ar putea trăi și organiza viața. Sunt un bun model? Nu pot decât să sper asta. Singurii care ar putea răspunde sunt elevii mei. Cred cu tărie că nu trebuie să transmitem numai tehnica, și în niciun caz numai lucruri utile pe TATAMI. Adevărata artă este utilă 24 de ore din 24, 7 zile din 7, 365 de zile pe an. Cred că asta trebuie să transmitem. Nu spun că reușim întotdeauna. Până la urmă, și noi suntem tot pe cale. Poate un pic mai departe decât elevii noștri, însă în niciun caz la capătul ei.