Yondan

Îi mulțumesc maestrului G. care a avut disponibilitatea de a posta secvențele brute înregistrate în timpul examenului nostru de YONDAN de la Cluj. Având în vedere însă că ne-a lansat o invitație pentru o declarație oficială, am să-i răspund acum.

Scopul principal al practicii este învățarea și perfecționarea tehnicii care, la rândul ei, este instrumentul prin care practicanții acced la spiritul AIKIDO. Acum mult timp. când AIKIDO era transmis de creatorul sau, O-SENSEI UESHIBA MORIHEI, nu existau nici grade și nici elemente de distincție vizuală între practicanți, toată lumea era îmbrăcată la fel și practicau AIKIDO pentru a învăța, motivați fiind de prezența uriașă a creatorului. Ei au fost cei privilegiați, pentru că au primit mesajul direct. Recomand celor interesați cartea regretatului ANDRE NOQUET SENSEI, "Mesaj și Transmitere în AIKIDO". Citind această carte, care are și o mulțime de fotografii absolut remarcabile, veți constata că mesajul poate fi transmis și fără cuvinte – ISHIN DEN SHIN, "de la suflet la suflet". Astăzi, AIKIDO este transmis de elevi ai elevilor ai elevilor și așa mai departe. Între timp, prin strădania celui de-al doilea DOSHU, UESHIBA KISSHOMARU, AIKIDO a fost sistematizat pentru a crea cadrul necesar difuzării acestuia în întreaga lume. Astfel, deși un produs tradițional al culturii și culturii marțiale japoneze, AIKIDO a devenit o artă marțială a întregii lumi. Au fost introduse gradele (încă din vremea lui O-SENSEI), ca urmare a stricteții birocratice care există în Japonia, s-a creat obiceiul ca HAKAMA să fie purtată numai de YUDANSHA (deși la HOMBU oricine dorește poate purta HAKAMA) și au apărut, în fine, examenele pentru grade (kyu și dan).

Toate cele de mai sus le-am scris pentru a crea o imagine despre acest subiect, pentru că esența este învățatul artei și nu gradele care atestă aceasta. Cred că este o confuzie periculoasă să echivalam gradul cu știința. În mare măsură, gradele avansate exprimă o oarecare știință și cunoaștere a artei, însă nu trebuie să credem că această regulă este absolută. Pot exista practicanți care după 30-40 de ani de practică să nu aibă deloc grade, sau să aibă doar SHODAN sau NIDAN. Există oameni diferiți și situații diferite. În opinia mea însă este important ca transmiterea mesajului AIKIDO să se facă tradițional și complet, în acest scop sistemul trebuind să fie preluat în totalitatea sa și fără modificări, fie ele în plus sau în minus. De aceea, trebuie să acceptăm și gradele, și ținuta, și eticheta, și tot ceea ce face parte din AIKIDO.

Revenind... după aproape 15 ani de practică a AIKIDO, am avut privilegiul de a fi propus pentru examinarea de YONDAN de către președintele FRAA, DORIN MARCHIȘ SENSEI (alături de SORIN DESPA SENSEI și de OVIDIU CODREANU SENSEI). 

De ce am folosit cuvântul "privilegiu"? Pentru un motiv foarte simplu, pe care unii dintre practicanții din România nu-l cunosc, nefiind familiarizați cu eticheta japoneză: cel care-l propune pentru examinare pe un practicant își asumă întreaga responsabilitate pentru acesta. În cazul unui eșec sau al unui comportament necorespunzător, vina este a celui care-l propune. 

Dupa cum știți, Fundația Română de Aikido Aikikai utilizează pentru examinări programa AIKIKAI HOMBU DOJO, în care sunt prevăzute atât tehnicile care trebuie executate, cât și alte cerințe cum ar fi numărul de zile de practică (și aici precizez că o zi în care am practicat o ora sau cinci, este considerată O ZI de practică), perioada minimă dintre examinări (aici am o altă precizare, și anume că perioada minimă înseamnă exact acest lucru și nu altceva, plus că discutăm de practică neîntreruptă în tot acest timp) și nu putem uita nici de eseurile (articolele) cerute la gradele DAN.

A fost un moment important pentru mine și cred că și pentru ceilalți doi colegi, dar și pentru organizație. Sunt foarte bucuros că am primit gradul YONDAN de la KOBAYASHI SHIHAN, mai ales că am avut mari emoții în ceea ce privește forma mea fizică – eram extrem de răcit și respiram cu foarte mare greutate. Nu mai spun că ni s-au cerut și tehnici cu arme, ceea ce noi nu prea am exersat (din fericire în ultimii ani am mai facut câte ceva în acest sens). Totul este bine când se termină cu bine, și asta este ceea ce contează. Asta și efortul din toți acești ani, când am practicat în medie 5 zile pe săptămână, am participat la 4-5-6-7 stagii internaționale în fiecare an, atât în România cât și în străinătate, la alte 2-3-4-5 stagii zonale în fiecare an. Nu este deloc ușor, însă îmi place. 

Sper ca și in viitor să pot practica la fel iar elevii mei să aiba și ei același entuziasm și perseverență. Le muțumesc tuturor celor care m-au îndrumat pe această cale, începând cu DAN IONESCU SENSEI și continuând cu A.H. BACAS SENSEI și FUJITA MASATAKE SHIHAN, precum și tuturor partenerilor de practică, fie ei MUDANSHA sau YUDANSHA.