Deshi (Elevul) - Dave Lowry, partea I

Tu. Elevul, în limba japoneză, se numește GAKUSEI. Este un cuvânt utilizat de obicei pentru a-i desemna pe cei înscriși într-o formă educațională formală, începând cu grădinița și terminând cu școala post-doctorală. Pentru artele tradiționale elevul va fi denumit mai degrabă DESHI. Este scris cu ideogramele pentru "frate mai tânăr" și "copil", implicând faptul că elevul este mai mult decât un corp într-o sală de clasă, mai mult decât o persoană care caută să învețe unele tehnici sau o anumită artă.


DESHI implică faptul că cel ales face parte din familie sau încearcă să devină membru a familiei. Termenul DESHI este mai puțin formal decât GAKUSEI, lucru potrivit mai degrabă în contextul unui BUDO tradițional. SHOSHINSHA este un alt cuvânt care înseamnă "persoană cu minte de începător". Elevul înțelept rămâne SHOSHINSHA pe întreaga durată a practicii unei Căi marțiale, având întotdeauna o minte gata să învețe mai mult și întotdeauna gata să accepte că nu a văzut totul, indiferent câtă experiență și cât talent ar fi dobândit.

Cuvântul care îmi place cel mai mult, în special când mă refer la un nou elev sau la unul potențial, este MONJIN. Unul dintre aspectele frumoase ale scrierii KANJI – simboluri care conțin mai mult decât doar sunete, conțin și gânduri sau lucruri – este că putem descompune caracterele și reflecta asupra etimologiei lor. În cazul MONJIN, cele două caractere KANJI necesare pentru a-l scrie înseamnă "persoană la poartă". Această imagine este sugestivă. Persoana care așteaptă la intrarea în DOJO pentru prima oară stă la o răspântie. Va fi în întregime la alegerea lui, pe termen scurt sau lung, cât de departe vrea să pășească pe poartă. Nu putem afla asta doar privindu-l. Studenții cei mai entuziaști sau mai dotați din punct de vedere fizic s-ar putea să fie cei care nu vor face mai mult decât câțiva pași pe poartă până când plictiseala sau circumstanțele vieții sau subita conștientizare că această activitate nu este pentru ei, îi împiedică să meargă mai departe. În mod contrar, persoana care spune că vrea doar să vadă, să arunce o privire în interior, poate fi aceea care va rămâne să se antreneze chiar după ani de zile, complet absorbiți de artă. Dar cu toții, cei care așteaptă la poartă, vor avea motive pentru a zăbovi o clipă, așa cum am făcut și eu și voi, pentru a se gândi cum de s-a întâmplat să ajungă acolo.

Cum ați ajuns în acest loc? Poate că ați urmat sugestia sau recomandarea unui prieten, sau ați găsit un anunț într-o revistă fără nume. Poate că ați găsit un site web. Ce anume v-a făcut totuși să ajungeți până în acest punct? Iată o întrebare fascinantă: ce atrage sau împinge o persoană către BUDO?

Curiozitatea joaca un rol. Iar aici vorbim despre o trăsătură exotică. Mirajul unei puteri promise, așa cum am menționat mai devreme, este purtătoarea unei atracții puternice pentru unii. HOSSHIN este un cuvânt utilizat uneori să descrie motivația unei persoane atrase către BUDO sau către o altă artă de o profunzime egală. Se referă de obicei la o trezire religioasă sau la convertirea spiritului. Poate însemna de asemenea, ca în acest context, întoarcerea unei noi pagini. Cel care aspiră să devină BUDOKA realizează că lipsește ceva în viața lui. Poate că vrea să devină mai puternic, să fie capabil să se apere în orice situații violente. Poate că a văzut fapte extraordinare realizate de "maeștri", sau poate că are o atracție romantică față de artele tradiționale pentru că le-a văzut ilustrate într-o carte sau într-un film. Și poate, așa cum se întâmplă cu multe alte decizii în viață, așteaptă la poartă din cauză că "i s-a părut o idee buna în acel moment".

Daca este sa treceti prin poarta, veti afla ca acea carare este neasteptat de ingusta si de accidentata, cel putin la inceput. Este atat de ingusta si de abrupta, incat nu este spatiu pentru ceea ce voi credeti ca trebuie sa luati cu voi la drum. Aceasta poate fi o realizare inspaimantatoare. Poate fi atat de infricosator incat multi dintre cei ce sunt la portile unui dojo traditional, nu vor reusi sa mearga prea departe. Ei sunt atat de ingreunati cu ceea ce cred ei ca ar trebui sa aiba, incat nu pot face calatoria. Un unele cazuri, aceste bunuri sunt triviale atunci cand le privim cu obiectivitate. De exemplu, un tanar poate veni la dojo crezand ca va deveni un "samurai", sau ca va invata arta predata acolo intr-o maniera similara scenelor de arte martiale practicate ca in teatru sau filme. Evident, perceptia lui luminoasa despre vechile timpuri, care in cea mai mare parte nu existau in realitatea istorica a Japoniei, va fi intr-un evident contrast cu ceea ce se intampla de fapt intr-un dojo. Dar, daca nu poate scapa de aceste prejudecati, nu va putea merge mai departe. In alte situatii, nouveniti ce intra pe poarta sunt cu mult mai seriosi. O femeie care a fost abuzata sexual poate crede ca budo ar fi un substitut al terapiei. Exista in lume un numar de suflete ranite, cei cu parti lipsa din personalitat sau cu inimile golite si, pentru unii dintre ei, in mod inevitabil, auzind sau citind de valorile spirituale ale budo, vor ajunge sa stea la poarta. Adevarul crud este ca in timp ce budo-ul serios are aspecte spirituale adanci si remarcabile, nu este o forma de religie sau de terapie. Nu poate repara suflete sau completa personalitatile sau umple inimile. Este atat crud cat si derutant din partea unor profesori necinstiti sau insuficient pregatiti, sa sugereze altceva. Cel ce intentioneaza sa devina elev din cauza ca el crede ca dincolo de poarta va fi un terapeut sau un grup de suport sau un loc de veneratie, va fi dezamagit.
In cele din urma va da gres din cauza ca ceea ce cauta nu este acolo.
Presupunand ca este sanatos - mental, moral si fizic - si ca este dornic sa se apropie de calea din fata-i pentru ceea ce este si pentru ceea ce crede el a fi, nu va avea probleme in a trece de poarta si a intra in dojo. Poate exista perceptia ca ceea ce se petrece in dojo este sever, ca este un echivalent a antrenamentului fortelor speciale si ca numai cei puternici vor supravietui in interior. Aceasta notiune este intarita de mentionarea "shugyo", un cuvant utilizat deseori in descrierea antrenamentului in budo. Inseamna "antrenament auster". Prima oara cand aude de el, elevul poate avea imagini ale unor diferite mortificari ale carnii, misterioase ritualuri de auto-dafe, vointa de a se supune la tot felul de teste ale corpului si ale spiritului. Intradevar, povestiri din dojo-uri sunt prasarate cu provocari cum ar fi infruntarea a o suta de oponenti in intreceri ce nu se termina pentru ore si ore, sau sa lupti croindu-ti calea intr-un labirint plin de capcane periculoase sau oponenti ascunsi care sar si te ataca (mai degraba mai des decat mai rar, credulilor li se va explica ca acestea faceau parte din antrenament insa ca nu se mai fac din cauza ca astazi nimeni nu se mai antreneaza ca inainte; indiferent cand va incepeti drumul in artele martiale, veti fi asigurati ca era cu mult, dar mult mai greu in "vechile zile", perioada fiind definita mai concret cu cativa ani inainte ca voi sa va fi sosit).
In lunga perioada din istoria Japoniei in care samuraii erau o importanta componenta a civilizatiei, oameni apartinand clasei luptatoare profesioniste, se supuneau uneori unora dintre aceste metode dure de antrenament. Sunt tot felul de istorii in acest sens. Ei pot alege sa traiasca in padure ca si pustnicii, practicand neincetat si comunicand cu "tengu", miticile animale ale muntilor Japoniei, care erau interesati sau aveau mila cel putin, fata de norocosii oameni, transmitandu-le secretele tehnicilor lor magice de lupta. Astazi inca, sunt unele dojo-uri unde membrii sunt testati in situatii extreme care le verifica rezistenta si puterea. Aceste pot fi vazute ca un fel de "shugyo". Mai realist insa, "shugyo" este despre a schimba in mod substantial viata cuiva sau rutina sa zilnica, pentru a urma un budo. Daca sunteti seriosi cu antrenamentul vostru, nu veti avea nevoie sa cautati provocari extraordinare sau sa fiti subiectele unor sarcini ingrozitoare. Viata de zi cu zi are propriul sau "shugyo", asa cum veti descoperi cu rapiditate.
Din momentul in care intrati in dojo ca elev, intrati intr-o ierarhie. Cei care au venit inaintea voastra, chiar si cu o zi, sunt "sempai"-i vostri. Se folosesc doi kanji pentru a scrie cuvantul; primul se refera la ceva ce a fost inainte. Este acelasi "sen" ca si in "sensei". Al doilea, "pai" sau "hai", inseamna "camarad". Oricine vine in dojo dupa ce voi ati inceput este "kohai"-ul vostru. Al doilea kanji din "kohai" este acelasi ca si in "sempai"; primul inseamna "venit dupa". Daca in mod straniu incepeti in aceeasi zi cu altcineva, veti fi, unul fata de altul "dohai" ("do" din acest cuvant inseamna acelasi sau egal). In general insa, toti cei din dojo va vor fi fie juniori fie superiori.
Conventia "sempai/kohai" este deseori explicata in termenii unor clase superioare sau inferioare la scoala sau ca relatiile dintre juniori si seniori la serviciu. In unele feluluri sunt exact atat de simple. In alte privinte, conceptul "sempai/kohai" este cu mult mai complex si sfideaza orice explicatie. Un foarte bun argument poate fi, ca notiunea "sempai/kohai" nu are de fapt nici un mod coerent de implementare in afara contextului societatii japoneze traditionale. In cele mai multe dojo-uri unde relatia aceasta este inteleasa, este, in mod ironic, ignorata, de cele mai multe ori. Exceptand anumite circumstante neobisnuite, cineva nu se adreseaza altcuiva cu "sempai" sau "kohai". Ei ar putea spune "Bob este sempai-ul meu" dar nu s-ar apropia de acesta spunand " Sempai, ma ajutati?", ca si cum acesta ar fi un apelativ. "Sempai/kohai" isi are radacinile in formele confucianiste de interactiune sociala care au ghidat mult din viata japonezilor pentru secole. Este considerata astazi, de multe ori, ca o conventie a lumii liceale sau universitare, unde exista colegi atat inainte cat si dupa inmatriculare. In unele universitati din Japonia, aceasta relatie este mai formala, in special in scolile mai prestigioase. In altele are o importanta mai mica, fiind foarte asemanatoare cu notiunile de "fresman" sau "sophomore" pe care le intalniti in scolile americane. Si lumea afacerilor are o traditie a notiunii de "sempai/kohai". In acest caz pozitia este stabilita in cadrul scolii sau al firmei. In plus, un "sempai" poate dezvolta o relatie mai stransa cu "kohai"-ul. Acesta nu este un contract formal. Pentru un motiv sau altul, un junior sau un senior, pot interactiona in asa fel incat ultimul are grija de primul, consiliindu-l pe parcurs si oferindu-i sfaturi.
Atat in Japonia cat si in afara tarii, relatia "sempai/kohai" poate imbraca forme nesanatoase. Uneori pote deveni in ceva asemenator cu fraternitatile unde membrii activi fac ingrozitoare viata aspirantilor, comandandu-le, folosindu-si senioritatea ca o scuza in a se angaja in comportamente, deseori brutale. In unele cluburi universitare de karate, faimoase pentru machismul lor, membrii juniori au fost batuti pana la moarte de seniorii lor, care cautau in mod ostentativ "sa-i intareasca". Aceasta este o pervertire completa a valorilor razboinice clasice care au evoluat in Japonia. Coeziunea grupului era cea mai importanta pentru un grup de samurai care depindeau unul de altul pentru propria supravietuire. Traumatizarea unui membru al grupului prin metode sadice era contraproductiva pentru succesul militar al clanului. Mai degraba, abuzul relatiei "sempai/kohai", in special la nivel universitar, este o reflectie a unor aspecte mai intunecate ale societatii japoneze. Este, in aceasta societate, o frica si un antagonism fata de oricine este "diferit", diferenta putand si masurata in mii de feluri, inclusiv in acela de a fi un nou venit. Mai mult, simtul comunitatii si al coeziunii, atat de importante in Japonia este, in mod bizar, intarit prin excluderi vicioase. In SUA acest mod de brutalitate este exprimat mai degraba din cauza ca profesorul a avut o experienta militara (sau mai degraba a avut o experienta privind filme in care era aratat antrenamentul militar). Astfel, presupune ca relatia corecta dintre senior si junior este aceea a uniui sergent de instructie si a unui lagar pentru cei inscrisi. Posibil poate din cauza ca primele contacte pe care le-au avut multi americani cu aceste Cai martiale, le-au fost facilitate de oameni care au invatat in timp ce erau militari in Japonia, iat budo-ul pe care l-au dobandit avea acel gust de tabara de instructie. Aceasta atitudine a for intarita in unele cazuri de instructorii japonezi care s-au maturizat in perioada in care Japonia era la maximul expansionismului sau militar, in timpul anilor treizeci. Ecuatia, in ambele circumstante, este de inteles. Pana la urma, sunt arte martiale, nu? Da, sunt. Insa - si este absolut crucial pentru a intelege si a urma un budo - ethosul samurailor traditionali era in multe, multe feluri, diferit de cel al militarilor moderni. Samuraii, cu unele exceptii notabile, erau o casta ereditara. Nu se faceau inrolari si nici - data fiind structura lumii lor - nu trecerau prin stadiul unei indoctrinari militare, care este considerata standard si necesara in armatele de astazi. In timpul lungilor perioade de razboi ale Japoniei premoderne, nimeni nu trebuia sa spuna unui tanar cum sa tina sabia in mainera in care i se spune unui recrut cum sa tina pusca. Samuraiul facea acest lucru intreaga sa viata. Tehnicile sale erau in cautarea rafinamentului. Dar stia cum sa se comporte si cum sa urmeze ordinele; era o parte a culturii sale. Ar fi util pentru budoka sa aiba o cunoastere mai buna a lumii samurailor si cum difera ea fata de cea a luptatorilor de astazi. Si este foarte important sa stim ca cei ce folosesc sistemul "sempai/kohai" ca un fel de "antrenament de baza", folosesc intr-un mod foarte gresit institutia, prin mijloace care sunt, in cel mai bun caz, chestionabile.
Mai devreme am notat ca unii insista ca intreg conceptul "sempai/kohai" functioneaza numai in cadrul societatii japoneze si ca ar vrea sa fie difuzat si in afara, in special in dojo-uri. Sa va dau un alt exemplu care ilustreaza o alta posibila folosire gresita a sistemului. Daca cineva este "sempai"-ul vostru, el ramane asa pentru tot restul vietii. Orice s-ar intampla pe cale, nu va schimba aceasta relatie. Un "sempai" poate intrerupe practica la o luna dupa inscrierea voastra si sa plece pentru zece ani. Daca apare din nou si voi inca va antrenati si ati facut-o pentru tot acest timp, fiti siguri ca ii veti fi superiori tehnic. Asta nu are nici o importanta. El tot va fi "sempai"-ul vostru si se va astepta sa va subordonati lui. Asta creeaza probleme in dojo in Japonia si oriunde in alta parte, asa cum puteti banui. Salile de antrenament sunt infestate uneori de "sempai" care nu au calcat pe tatami cu anii dar care apar intr-o zi sa isi reia practica si care au atitudinea unor intelepti si experimentati "batrani" fata de cei din jur si care le sunt juniori. Aceasta conduita este atat ridicola cat si periculoasa. Nimeni nu isi poate mentine nivelul fara instruire si practica constanta. Doar din cauza ca este "sempai" nu inseamna ca i se confera puteri speciale. Va fi neindemanatic si lent. Poate ca a uitat. Este ruginit. Probabil ca in acest timp profesorul a evoluat si daca el este bun, probabil ca si elevii lui sunt buni. Acest "sempai" care apare si face corecturi si sugestii pe tatami, poate ca vorbeste despre lucruri care au fost cu mult imbunatatite si rafinate in timpul absentei sale. In acest fel juniorul va fi lasat sa murmure printre dinti catre el insusi : " nu asa ne-a aratat sensei" si tolerand ceea ce este un obstacol in antrenament. Nu toti "sempai"-i care au lipsit vor avea o astfel de atitudine. Veti vedea insa, cum relatia "sempai/kohai" poate fi un blocaj mare intr-un dojo.
Intr-un dojo, de la "sempai" se asteapta sa ii ajute pe toti cei care sunt sub ei. Ei pot sa ii impinga si sa ii provoace pe "kohai"-i lor sa reuseasca si sa sa perfectioneze. Antrenamentul intr-un dojo nu este usor si juniorii trebuie sa se astepte la putina suferinta si la multa transpiratie. Trebuie de asemena, sa priveasca la cei care sunt inaintea lor care il imping si sa vada ca si ei fac la fel. Daca comportamentul intr-un dojo, intre seniori si juniori depaseste linia catre brutalitate, practicantul ar trebui sa considere cu seriozitate daca este intelept sa continue intr-un asemenea loc. Cum continuati sa va antrenati, veti dezvolta o relatie particulara cu un senior, ceea ce este o alta fateta a relatiei "sempai/kohai". Daca sunteti serios in practica, mai devreme sau mai tarziu, este probabil sa fiti remarcat de un "sempai" care sa va lua sub aripa sa si care va va explica, va va sfatui si care va dezvolta un interes personal in practica voastra. Acesta este poate, aspectul care merita sa fie pastrat in dojo, si care transcede diferentele culturale.
In afara de "sempai" si "kohai", alte roluri in dojo sunt atribuite celor ce lucreaza ca "atacant" si "aparator". Iarasi nomenclatura da gres. Voi si cu mine practicati o tehnica, de exemplu o cheie articulara a bratului, pe care profesorul nostru tocmai a aratat-o. Ma apropii de tine si lovesc cu maina la cap. Tu imi prinzi mana pentru a preveni asta. Eu continui apoi in mecanica cheii de brat, pe care voi o primiti. Din perspectiva ta eu sunt aparatorul, pentru ca eu fac tehnica si tu esti atacatorul. Dar eu am initiat raspunsul tau cu prima mea lovitura. Deci cine este ce? Este o expresie folositoare in budo : "kobo ichi" - atacul si apararea sunt una. Observand un antrenament, in special la elevii avansati, este dificil de spus uneori, cine este ce. In orice caz, pentru a distinge rolurile intr-un fel, veti auzi termeni ca "uke" si "nage" sau "ukete" si "semete". "Uke" provine de la verbul "ukeru", a primi. In artele care implica lupta corp la corp sau aruncarile, "uke" va fi persoana aruncata sau imobilzata cu succes. "Nage" este de la verbul "nageru", a arunca. "Nage" este cel ce face, iar "uke" este cel caruia i se face tehnica. In karate, persoana care ataca initial este "semete" de la verbul "semeru". El este "mana atacatoare". "Ukete" inseamna "mana care primeste", persoana care intampia si contraataca cu succes. In lumea kendo ca si in alte arte, persoana care face atacul decisiv este "shidachi"; cea care primeste atacul - care in general este cea care a facut atacul initial pentru a incepe lupta - este "uchidachi". "Shidachi" se poate traduce oarecum prin "domnul care are sabia", in timp ce "uchidachi" inseamna "sabia care loveste". Un oponent in general este "aite". "Ai" inseamna mutual, reciproc, in timp ce "te" care este acelasi din karate, inseamna in mod literar "mana" dar in mod figurat "o persoana". Uneori oponentul va fi desemnat ca "teki" adica dusman. Dar doar in termeni figurativi poate avea un loc potrivit in dojo acest termen.