"De ce Aikido?" Aceasta este o întrebare pe care am adresat-o și pe care o voi mai adresa și în viitor, prietenilor, colegilor de practică, începătorilor și doritorilor de a practica Aikido. Pentru ca nu este (prea) corect să întrebi numai pe alții, astăzi am să răspund eu la această întrebare.
Am ratat emisiunea de la televiziune, din anul 1977 parca, in care s-au prezentat imagini cu O Sensei Ueshiba Morihei, deci nu am fost atras de Aikido din acest motiv. Primele mele contacte cu artele martiale japoneze se datoreaza unei publicatii care si acum imi starneste nostalgii, Pif Gadget. Unul dintre personajele benzilor desenate, continute de aceasta revista, este Dr. Justice, Benjamin Justice. Medic al O.M.S. (Organizatia Mondiala a Sanatatii) si practicant de Judo si Karate. Calitate desenelor executate intr-o perioada de catre Oscar Ratti (printre altele co-autor impreuna cu Adele Westbrook al mai multor carti despre Aikido si Arte Martiale, dintre care cea mai reprezentativa in opinia mea este "Aikido si sfera dinamica") mi-a ramas si acum ca standard pentru acest gen de ilustratii. Am mai citit/rasfoit/posedat diverse carti in limba romana, dintre care nu pot sa nu mentionez "Ju Jitsu - Arta apararii personale" si "Judo - De la centura alba la centura neagra" de maestrul Florian Frazzei si cartea lui Nicolae Bucur "Karate". Aceasta ultima carte reprezinta prima mea incercare de a intelege Karate-ul, care mi se parea pe acea vreme mult mai atractiv decat Judo sau Ju Jitsu, de exemplu. Probabil ca o importanta oarecare avea faptul ca era relativ nou in peisaj (vorbesc aici de ultima parte a anilor '70) si de filmele care incepusera sa apara (mai mult chinezesti - Lancea de argint :) - insa si cateva japoneze - Cobra, Cobra se intoarce). Trebuie sa marturisesc ca nu prea am reusit atunci sa inteleg prea bine, cartea fiind relativ sarac ilustrata, iar textul imi este de abia acum clar.
Oricum, pana in anul 1985, cand am reusit sa ma inscriu la sectia de Judo a clubului Dinamo din Bucuresti (antrenor Gheorghe Nache) nu am avut cum si de unde sa invat mai mult despre artele martiale. La Judo, unde antrenamentele erau intense si fizice, nu mi-a placut (atunci) prea mult, pentru ca dorinta mea era sa invat Karate. Lucru destul de dificil insa - cel putin pentru mine - intrucat nu reuseam sa gasesc o sala. Asta s-a rezolvat cand, in 1986 am ajuns sa studiez Kyokushinkai cu maestrul Leonardo Voinescu, ceea ce am continuat sa fac (cu intreruperi datorate stagiului militar care era obligatoriu pe acea vreme) pana prin anii 1990, 1991. Am avut astfel prilejul de a cunoaste un adevarat maestru, de a invata cate ceva dintr-un stil absolut remarcabil de Karate si de a cunoaste cateva persoane care imi sunt dragi si astazi chiar daca nu am reusit sa tin legatura cu toti : Dan Constantinescu, Mihai Mihailovic, Traian, George Dumitrascu, Viorel, Licurici si multi altii pe care ii rog sa ma scuze daca nu ii pomenesc aici). Cand insa, maestrul Leonardo a plecat in Germania, unde a avut si are o cariera absolut deosebita in domeniul artelor martiale, nu am mai continuat practica Karate-ului.
Reusisem, intre timp, sa cunosc un alt maestru, de Ju Jitsu insa, care in ciuda varstei lui, identice cu a mea, dadea dovada de un mare talent. Este vorba despre maestrul si prietenul meu Lucian Gavrilescu, alaturi de care am pornit la un drum care nu s-a incheiat nici astazi : studiul Ju Jitsu. Primul dojo la care am studiat Ju Jitsu a fost cel de la liceul Ady Endre din Bucuresti (si poate veti constata si voi ca exista o anumita ciclicitate in viata), din 1990 pana prin 1992 cand Lucian a decis sa intrerupa practica Ju Jitsu. Ulterior, impreuna cu un coleg si prieten de antrenament, Cristian Popescu, am inchiriat o sala de la Complexul de Sanatate de la Socului, unde am reusit sa infiintam un dojo de Ju Jitsu : "Heiwa". In 1993 am obtinut primul dan la Ju Jitsu, de la un alt mare maestru si om, pe care am avut sansa de a-l cunoaste, Alois Gurschi. Pentru mine a-l cunoaste pe maestrul Gurschi a fost o mare sansa si tin sa ii cinstesc memoria si acum, pentru tot ceea ce a realizat si a reprezentat pentru artele martiale din Romania. In 1994 am obtinut al doilea dan si ulterior al treilea - 1997, de la maestrul Dan Alexandrescu - elevul maestrului Gurschi, pe care acesta mi l-a recomandat de pe patul de spital, cu trei zile inainte de a trece in nefiinta.
In 1997 am decis sa intrerup practica Ju Jitsu, dezamagit de faptul ca nu ma gaseam, tehnic vorbind, acolo unde imi imaginasem eu ca ar fi trebuit sa fiu. In afara de aceasta chestiune, aparuse rutina practicii in asa fel incat am considerat ca este cazul sa o iau din nou de la inceput si m-am decis sa studiez Kendo. In acea vreme era prezent in Bucuresti un maestru de Kendo, Ono Takashi 7 dan. La sugestia unui alt prieten, desi vazusem deja o practica de Kendo, la Universitatea Politehnica din Bucuresti, am mers sa vedem o practica de Aikido, la Ecran Club, unde isi avea dojo-ul maestrul Dan Corneliu Ionescu. Din nou va trebui sa fac o pauza si sa va spun ca in 1991 am mers si am vazut doi dojo-uri de aikido, si aici ma refer la cel al maestrului Ionescu si la cel al maestrului George Raicu. Am si practicat cateva luni la Ecran Club, insa pe vremea aceea mi s-a parut ca Aikido este cu mult prea moale pentru mine, drept pentru care nu am mers mai departe atunci. Oricum, acea dorinta de a vedea Aikido s-a datorat aparitiei, in 1990, a primei carti de Aikido din Romania, scrisa de Dan Corneliu Ionescu si Serban Derlogea.
Revenind la cea de-a doua experienta cu Aikido (care ar fi a treia de fapt intrucat in 1994 am practicat Aikido cateva antrenamente, la dojo-ul din Mogliano-Veneto al lui Massimo Castelli 3 dan atunci, 5 dan astazi), va spun ca am mers sa vad o practica, sceptic fiind, ca urmare a amintirilor mele din 1991. Am avut marea surpriza de a-l vedea pe maestrul Dan Ionescu intr-o forma extraordinara si astfel am uitat de Kendo si m-am inscris la Aikido. Portul centurii albe, dupa ani in care fusesem instructor, a fost o experienta ciudata dar placerea de a invata Aikido a compensat totul. Si aici am cunoscut o multime de oameni deosebiti, Ioan Grigorescu, Serban Derlogea, Adrian si Laurentiu Vasilache, George Ilie, Viorel Dan, Nicolae Mitu, Dorin Marchis - asta pentru a enumera cativa dintre instructori. In afara de ei, multi, multi oameni, barbati si femei, care la fel ca si mine incercau sa invete si sa inteleaga Aikido : Valentin Taulescu, Eugen Matei, Florina Raduca, Silviu Vieru, Arthur Alexiu, Dan Gramada, Luis Turcu, Dan Ene, Ion State, Stefan Serafim, Mihai Vladu, Silviu Vieru, Cristina Ghinea si multi, multi altii.
In afara maestrului Ionescu, o persoana pe care o respect si o admir si astazi, am avut sansa de a-l cunoaste pe prietenul meu de astazi, maestrul Viorel Dan. Elev al lui Raicu sensei, parasise organizatia acestuia din anumite motive si practica la Ecran Club. El a reusit sa imi trezeasca cu adevarat interesul pentru Aikido, in momentul in care a avut rabdarea sa imi explice si sa imi arate bazele Aikido.
In anul 1999 l-am cunoscut pe Constantin Popescu "Tinel", un fost coleg de practica al lui Viorel, care la randul lui, m-a prezentat maestrului Nicolae Mitu, presedintele de atunci al Federatiei Romane de Aikido Aikikai. Nicu s-a dovedit a fi un om cu un suflet mare, si incet-incet am inceput sa ne antrenam impreuna iar in 2000 am avut sansa de a-l intalni personal pe maestrul Fujita Masatake, al carui elev am devenit si eu. Tot atunci am decis sa intru in FRAA, practicand insa in paralel si la maestrul Dan Ionescu. Am incetat aceasta practica dubla prin 2002, cand am avut o discutie cu maestrul Ionescu, caruia i-am multumit pentru tot ceea ce m-a invatat si caruia i-am comunicat ceea ce hotarasem. Nu a fost o discutie usoara pentru mine, pentru ca nu este usor sa spui asta unui om pe care il respecti si il admiri. Ionescu sensei este insa, o persoana cu o mare putere de intelegere si cu o mare rabdare, care m-a inteles si iata ca si astazi inca, cu respectul de rigoare, suntem prieteni si mai practicam Aikido din cand in cand. Oportunitatea extraordinara, de a invata Aikido de la un discipol direct al lui O Sensei, a facut ca si alti practicanti sa se alature organizatiei conduse de Nicu Mitu. In 2000 am sustinut examenul de echivalare pentru gradatia Kyu 1 iar in 2001 am fost examinat pentru primul dan la Aikido.
In 2005 ne-am reorganizat dub denumirea de Fundatia Romana de Aikido (ulterior Fundatia Romana de Aikido Aikikai), sub conducerea prietenului nostru Dorin Marchis, aratand astfel ca nu toate prieteniile incep spectaculos ci ca esentiala este calitatea si hotararea de care dau dovada oamenii, in timp. Am crescut, am fost recunoscuti oficial de Aikikai Hombu Dojo si in general, am incercat sa facem lucrurile asa cum trebuie. Sper ca am reusit si mai sper ca si altii vor veni si ne vor ajuta in aceasta intreprindere, a promovarii si practicarii Aikido.
Anii au trecut, au mai fost examene atat la Ju Jitsu cat si la Aikido, au fost multe stagii, am avut sansa de a calatori de mai multe ori in Japonia, mi-am privit prietenii despartindu-se, regasindu-se, deschizand sali, creiind noi organizatii...traind .... si am avut si eu partea si rolul meu in toate acestea.
"De ce Aikido in continuare?"
Pentru ca descoper inca, lucruri noi. Pentru ca sunt lucruri nu atat de noi care nu imi reusesc. Sau care imi reusesc uneori. Pentru ca am o multime de prieteni la care tin si alaturi de care practic " : Dorin Marchis, Iulian Perpelici, Sorin Despa, George Stoian, Viorel Dan, Nicolae Mitu, Dan Gramada si multi altii. Poate veti spune ca i-am enumerat pe cei de mai sus doar din motive politice (nu este asa insa nici nu insist pentru a va convinge de contrariu). Sunt si lucruri pe care le regret. Unele pe care le-am facut chiar eu, altele pe care le-au facut altii. Cred insa ca trebuie sa avem intelepciunea de a ne respecta unii pe altii, de a incerca sa intelegem si celelalte puncte de vedere si devotamentul de a merge in continuare pe cale.
Am ratat emisiunea de la televiziune, din anul 1977 parca, in care s-au prezentat imagini cu O Sensei Ueshiba Morihei, deci nu am fost atras de Aikido din acest motiv. Primele mele contacte cu artele martiale japoneze se datoreaza unei publicatii care si acum imi starneste nostalgii, Pif Gadget. Unul dintre personajele benzilor desenate, continute de aceasta revista, este Dr. Justice, Benjamin Justice. Medic al O.M.S. (Organizatia Mondiala a Sanatatii) si practicant de Judo si Karate. Calitate desenelor executate intr-o perioada de catre Oscar Ratti (printre altele co-autor impreuna cu Adele Westbrook al mai multor carti despre Aikido si Arte Martiale, dintre care cea mai reprezentativa in opinia mea este "Aikido si sfera dinamica") mi-a ramas si acum ca standard pentru acest gen de ilustratii. Am mai citit/rasfoit/posedat diverse carti in limba romana, dintre care nu pot sa nu mentionez "Ju Jitsu - Arta apararii personale" si "Judo - De la centura alba la centura neagra" de maestrul Florian Frazzei si cartea lui Nicolae Bucur "Karate". Aceasta ultima carte reprezinta prima mea incercare de a intelege Karate-ul, care mi se parea pe acea vreme mult mai atractiv decat Judo sau Ju Jitsu, de exemplu. Probabil ca o importanta oarecare avea faptul ca era relativ nou in peisaj (vorbesc aici de ultima parte a anilor '70) si de filmele care incepusera sa apara (mai mult chinezesti - Lancea de argint :) - insa si cateva japoneze - Cobra, Cobra se intoarce). Trebuie sa marturisesc ca nu prea am reusit atunci sa inteleg prea bine, cartea fiind relativ sarac ilustrata, iar textul imi este de abia acum clar.
Oricum, pana in anul 1985, cand am reusit sa ma inscriu la sectia de Judo a clubului Dinamo din Bucuresti (antrenor Gheorghe Nache) nu am avut cum si de unde sa invat mai mult despre artele martiale. La Judo, unde antrenamentele erau intense si fizice, nu mi-a placut (atunci) prea mult, pentru ca dorinta mea era sa invat Karate. Lucru destul de dificil insa - cel putin pentru mine - intrucat nu reuseam sa gasesc o sala. Asta s-a rezolvat cand, in 1986 am ajuns sa studiez Kyokushinkai cu maestrul Leonardo Voinescu, ceea ce am continuat sa fac (cu intreruperi datorate stagiului militar care era obligatoriu pe acea vreme) pana prin anii 1990, 1991. Am avut astfel prilejul de a cunoaste un adevarat maestru, de a invata cate ceva dintr-un stil absolut remarcabil de Karate si de a cunoaste cateva persoane care imi sunt dragi si astazi chiar daca nu am reusit sa tin legatura cu toti : Dan Constantinescu, Mihai Mihailovic, Traian, George Dumitrascu, Viorel, Licurici si multi altii pe care ii rog sa ma scuze daca nu ii pomenesc aici). Cand insa, maestrul Leonardo a plecat in Germania, unde a avut si are o cariera absolut deosebita in domeniul artelor martiale, nu am mai continuat practica Karate-ului.
Reusisem, intre timp, sa cunosc un alt maestru, de Ju Jitsu insa, care in ciuda varstei lui, identice cu a mea, dadea dovada de un mare talent. Este vorba despre maestrul si prietenul meu Lucian Gavrilescu, alaturi de care am pornit la un drum care nu s-a incheiat nici astazi : studiul Ju Jitsu. Primul dojo la care am studiat Ju Jitsu a fost cel de la liceul Ady Endre din Bucuresti (si poate veti constata si voi ca exista o anumita ciclicitate in viata), din 1990 pana prin 1992 cand Lucian a decis sa intrerupa practica Ju Jitsu. Ulterior, impreuna cu un coleg si prieten de antrenament, Cristian Popescu, am inchiriat o sala de la Complexul de Sanatate de la Socului, unde am reusit sa infiintam un dojo de Ju Jitsu : "Heiwa". In 1993 am obtinut primul dan la Ju Jitsu, de la un alt mare maestru si om, pe care am avut sansa de a-l cunoaste, Alois Gurschi. Pentru mine a-l cunoaste pe maestrul Gurschi a fost o mare sansa si tin sa ii cinstesc memoria si acum, pentru tot ceea ce a realizat si a reprezentat pentru artele martiale din Romania. In 1994 am obtinut al doilea dan si ulterior al treilea - 1997, de la maestrul Dan Alexandrescu - elevul maestrului Gurschi, pe care acesta mi l-a recomandat de pe patul de spital, cu trei zile inainte de a trece in nefiinta.
In 1997 am decis sa intrerup practica Ju Jitsu, dezamagit de faptul ca nu ma gaseam, tehnic vorbind, acolo unde imi imaginasem eu ca ar fi trebuit sa fiu. In afara de aceasta chestiune, aparuse rutina practicii in asa fel incat am considerat ca este cazul sa o iau din nou de la inceput si m-am decis sa studiez Kendo. In acea vreme era prezent in Bucuresti un maestru de Kendo, Ono Takashi 7 dan. La sugestia unui alt prieten, desi vazusem deja o practica de Kendo, la Universitatea Politehnica din Bucuresti, am mers sa vedem o practica de Aikido, la Ecran Club, unde isi avea dojo-ul maestrul Dan Corneliu Ionescu. Din nou va trebui sa fac o pauza si sa va spun ca in 1991 am mers si am vazut doi dojo-uri de aikido, si aici ma refer la cel al maestrului Ionescu si la cel al maestrului George Raicu. Am si practicat cateva luni la Ecran Club, insa pe vremea aceea mi s-a parut ca Aikido este cu mult prea moale pentru mine, drept pentru care nu am mers mai departe atunci. Oricum, acea dorinta de a vedea Aikido s-a datorat aparitiei, in 1990, a primei carti de Aikido din Romania, scrisa de Dan Corneliu Ionescu si Serban Derlogea.
Revenind la cea de-a doua experienta cu Aikido (care ar fi a treia de fapt intrucat in 1994 am practicat Aikido cateva antrenamente, la dojo-ul din Mogliano-Veneto al lui Massimo Castelli 3 dan atunci, 5 dan astazi), va spun ca am mers sa vad o practica, sceptic fiind, ca urmare a amintirilor mele din 1991. Am avut marea surpriza de a-l vedea pe maestrul Dan Ionescu intr-o forma extraordinara si astfel am uitat de Kendo si m-am inscris la Aikido. Portul centurii albe, dupa ani in care fusesem instructor, a fost o experienta ciudata dar placerea de a invata Aikido a compensat totul. Si aici am cunoscut o multime de oameni deosebiti, Ioan Grigorescu, Serban Derlogea, Adrian si Laurentiu Vasilache, George Ilie, Viorel Dan, Nicolae Mitu, Dorin Marchis - asta pentru a enumera cativa dintre instructori. In afara de ei, multi, multi oameni, barbati si femei, care la fel ca si mine incercau sa invete si sa inteleaga Aikido : Valentin Taulescu, Eugen Matei, Florina Raduca, Silviu Vieru, Arthur Alexiu, Dan Gramada, Luis Turcu, Dan Ene, Ion State, Stefan Serafim, Mihai Vladu, Silviu Vieru, Cristina Ghinea si multi, multi altii.
In afara maestrului Ionescu, o persoana pe care o respect si o admir si astazi, am avut sansa de a-l cunoaste pe prietenul meu de astazi, maestrul Viorel Dan. Elev al lui Raicu sensei, parasise organizatia acestuia din anumite motive si practica la Ecran Club. El a reusit sa imi trezeasca cu adevarat interesul pentru Aikido, in momentul in care a avut rabdarea sa imi explice si sa imi arate bazele Aikido.
In anul 1999 l-am cunoscut pe Constantin Popescu "Tinel", un fost coleg de practica al lui Viorel, care la randul lui, m-a prezentat maestrului Nicolae Mitu, presedintele de atunci al Federatiei Romane de Aikido Aikikai. Nicu s-a dovedit a fi un om cu un suflet mare, si incet-incet am inceput sa ne antrenam impreuna iar in 2000 am avut sansa de a-l intalni personal pe maestrul Fujita Masatake, al carui elev am devenit si eu. Tot atunci am decis sa intru in FRAA, practicand insa in paralel si la maestrul Dan Ionescu. Am incetat aceasta practica dubla prin 2002, cand am avut o discutie cu maestrul Ionescu, caruia i-am multumit pentru tot ceea ce m-a invatat si caruia i-am comunicat ceea ce hotarasem. Nu a fost o discutie usoara pentru mine, pentru ca nu este usor sa spui asta unui om pe care il respecti si il admiri. Ionescu sensei este insa, o persoana cu o mare putere de intelegere si cu o mare rabdare, care m-a inteles si iata ca si astazi inca, cu respectul de rigoare, suntem prieteni si mai practicam Aikido din cand in cand. Oportunitatea extraordinara, de a invata Aikido de la un discipol direct al lui O Sensei, a facut ca si alti practicanti sa se alature organizatiei conduse de Nicu Mitu. In 2000 am sustinut examenul de echivalare pentru gradatia Kyu 1 iar in 2001 am fost examinat pentru primul dan la Aikido.
In 2005 ne-am reorganizat dub denumirea de Fundatia Romana de Aikido (ulterior Fundatia Romana de Aikido Aikikai), sub conducerea prietenului nostru Dorin Marchis, aratand astfel ca nu toate prieteniile incep spectaculos ci ca esentiala este calitatea si hotararea de care dau dovada oamenii, in timp. Am crescut, am fost recunoscuti oficial de Aikikai Hombu Dojo si in general, am incercat sa facem lucrurile asa cum trebuie. Sper ca am reusit si mai sper ca si altii vor veni si ne vor ajuta in aceasta intreprindere, a promovarii si practicarii Aikido.
Anii au trecut, au mai fost examene atat la Ju Jitsu cat si la Aikido, au fost multe stagii, am avut sansa de a calatori de mai multe ori in Japonia, mi-am privit prietenii despartindu-se, regasindu-se, deschizand sali, creiind noi organizatii...traind .... si am avut si eu partea si rolul meu in toate acestea.
"De ce Aikido in continuare?"
Pentru ca descoper inca, lucruri noi. Pentru ca sunt lucruri nu atat de noi care nu imi reusesc. Sau care imi reusesc uneori. Pentru ca am o multime de prieteni la care tin si alaturi de care practic " : Dorin Marchis, Iulian Perpelici, Sorin Despa, George Stoian, Viorel Dan, Nicolae Mitu, Dan Gramada si multi altii. Poate veti spune ca i-am enumerat pe cei de mai sus doar din motive politice (nu este asa insa nici nu insist pentru a va convinge de contrariu). Sunt si lucruri pe care le regret. Unele pe care le-am facut chiar eu, altele pe care le-au facut altii. Cred insa ca trebuie sa avem intelepciunea de a ne respecta unii pe altii, de a incerca sa intelegem si celelalte puncte de vedere si devotamentul de a merge in continuare pe cale.
Postări
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu