Spiritul Dojo-ului

Dojo-ul (locul pentru practica Căii) există ca ambient fix pentru practică și pentru manifestarea atitudinilor descrise anterior. Fie in picioare, fie așezați în poziția formală (seiza), doar în acest loc sacru elevul experimentează o mare pace, un simț al unității cu natura și cu cei care au parcurs deja drumul dezvoltării personale. Când practica (keiko) a început, suntem absorbiți în studiul viu al mișcărilor de Aikido, iar tot restul este uitat. Practicând manifestarea spontană a principiilor Aikido, experimentăm propria stare naturală existențială. La finalul practicii, ne simțim revigorați și reîmprospătați.
(Extras din William Gleason, "Fundamentele Spirituale ale Căii Armoniei")

Dojo-ul de Aikido exista astazi, gratie eforturilor celor care au creat si protejat Calea, inca din antichitate. In epoca moderna acest spirit a fost reaprins gratie geniului spiritual, dedicatiei si iluminarii lui Ueshiba Morihei sensei. Dojo-ul nu este o sala de sport sau un loc pentru exhibitionarea ego-ului. Este un spatiu care solicita sinceritate, respect si umilinta – calitati esentiale pentru siguranta si progresul fiecarui elev.
In scopul de a nu comite erori pe Cale, studentii trebuie sa fie fideli obligatiilor fata de ei insisi, fata de colegii lor, instructor, dojo si fata de Aikido insusi. In vremurile lui O Sensei, elevii interni (uchi-deshi) aveau grija de dojo si de nevoile maestrului, zi si noapte. Stilul lor de viata era intotdeauna sub ochii maestrului. Astazi insa, timpul petrecut in dojo reprezinta putine ore pe zi. In aceasta epoca agitata, este necesara o implicare serioasa in practica.
Aikido nu poate fi practicat conceptual. Noua ne serveste rezistenta reala a unui partener pentru a studia rezolvarea conflictelor. In Aikido, ca si in Zen, chiar daca intuitiile bruste ne pot fi utile, totusi nu pot asigura o abilitate durabila sau o intelegere profunda, si experienta ne invata sa nu ne atasam de ele : reprezinta numai creasta valului dezvoltarii.
Mai importanta este implicarea cotidiana care construieste corpul si mintea. Obiectivul Aikido nu este o revelatie neasteptata, ci trairea constanta plecand din hara : sa experimentam totul din viata cu totalitatea corpului si a mintii noastre, si sa manifestam bucuria si minunea starii naturale existentiale. Nu este un parcurs in cautarea unei salvari individuale si iluzorii. Aikido este o Cale spirituala care cere ani pentru a se exercita si a se manifesta, nu numai in tehnica dar si in intreaga noastra fiinta. Practica constanta este necesara pentru ca spiritul si intelegerea Aikido sa poate creste in interiorul nostru.
Observatorii externi ai Aikido sunt deseori surprinsi vazand elevi care practica serios, chiar daca in mod prietenos. O sporovaiala excesiva pe tatami, insa, nu este acceptabila. Cuvintele nu sunt tabu, insa nu trebuie sa intrerupa isshin-den-shin, intuitiva si directa transmisie dintre invatator si elevi.
Traditia Orientului este de obicei nu numai verbala, insa cuvintele au greutatea lor ca si linii calauzitoare pentru elevi. Explicatiile verbale nu pot comunica niciodata experienta efectiva (“Calea despre care se poate vorbi nu este o cale corecta *”), insa pentru occidentalii obisnuiti cu explicatii detaliate, invatatura non-verbala poate aparea ca inacceptabila. Pana si in Japonia, foarte putine persoane mai reusesc astazi sa urmeze o cale exclusiv non-verbala.
Transmisia directa este posibila numai cand elevul primeste in mod constant o atentie personala de la invatator. In alte cuvinte, este dificil sa predai Aikido la grupuri mari. Invataturile verbale, chiar daca nu in intregime de inteles pentru elev in acel moment, aduc in mintea catre realizarea principiilor de baza. Aceasta ne aduce la utilizarea intrebarilor in aparenta paradoxale (koan) in practica Zen. Fie in Zen, fie in Aikido, realizarea intelesului din spatele cuvintelor depinde de continuitatea in practica si in meditatie.
In Aikido, sunt multe experiente “cheie” pretioase : exemplele include ashi mimi (urechea propriului picior), ashi moto (in fruntea propriului picior), koshi ga suwaru (sa fiti bine infipti in pamant), chikara wo nuku (sa pierdeti propria rigiditate). Acestea sunt explicatii foarte scurte si de indata transmise, ajuta elevii sa inteleaga modul corect de lucru. Pana chiar si transmisia directa este deseori usurata de un cuvant sau de o fraza bine aleasa care il face pe elev sa patrunda catre solutia unei probleme dificile. Chiar si incercarea de a intelege invataturile maestrilor din vechime ii ajuta pe elevi sa se indrepte mai profund catre propriile lor experiente.
Invataturile verbale, insa, furnizeaza un fundament al comparatiei pentru validarea experientelor proprii. Pentru a o spune cu zicala budista Hee-Jin Kim, “In ciuda fragilitatii inerente compozitiei lor, cuvintele sunt caramizi ale adevarului suprem”. Vorbind si indreptandu-se catre exterior pentru a-i ajuta pe altii se realizeaza ki-ul focului, care este echilibrat cu dezvoltarea interna, ki-ul apei. Ar trebui sa devenim ca si divinitatea Shinto Omotaru no Kami, care iradiaza constant energie spirituala catre altii, ramanand insa plini si completi in interiorul nostru.
Aspectul ceremonial serveste la dominarea arogantei. Daca suntem excesiv de increzatori sau aroganti, vom fi invinsi cu usurinta. Aikido cere ca voi sa primiti atacul adversarului vostru, si sa va uniti cu el in asa fel incat sa nu aveti puncte slabe care sa poate fi atacate; si ca, atunci cand este necesar, sa puteti cadea fara probleme. Aceasta este arta Ukemi. Trebuie sa primiti atacul partenerului vostru cu o aparare deschisa dar impenetrabila. O constientizare calma si sensibila, lipsita de aroganta si de agresivitate, se dezvolta prin observarea etichetei oportune. A se inclina corect, de exemplu, nu ajuta numai la eliminarea atasamentului fata de inchisul centralism al ego-ului, dar te invata si distanta corecta si calculul timpilor (ma-ai), dezvoltand precautia si discernamantul. Nu ar trebui sa ne aplecam prea mult cand ma-ai este scurt. Aceasta arata lipsa de respect fata de partener si il invita sa atace.
Intrand in dojo, fiecare se apleaca din picioare, catre latura (shomen) unde este amplasat altarul. Se saluta in mod potrivit maestrul, practicantii mai vechi, si ceilalti. La plecare, trebuie sa ne scuzam. Recunoasterea relatiilor intre practicantii mai vechi si dintre cei tineri (senpai-kohai) este esentiala pentru eticheta in dojo. La inceputul lectiei, atat maestrul cat si elevii, stand formal (seiza) in genunchi, se inclina catre latura principala a dojo-ului, batand din maini de doua ori, si se inclina din nou. In unele cazuri, cand dojo-ul este situat in incinta unui sanctuar Shinto, toti se inclina de doua ori, bat din maini de doua ori, si apoi se mai inclina inca o data. Cele trei aplecari simbolizeaza cele trei fundamente : spirit, minte si corp. Bataia mainilor este un simbol al unitatii fortelor dinamice ale naturii. Intre altele, elibereaza mintea din stagnare.
Cand mainile sunt unite, partea fizica (mana dreapta) si aceea spirituala (mana stanga) a constitutiei noastre, se unesc. In budism acest gest ia numele de gassho, si se insoteste deseori cu inclinarile; in crestinism, este forma rugaciunii. In Aikido, ca si in Shinto, este cunoscut ca si Musubi, legarea impreuna a yin-ului si a yang-ului. Fiecare miscare din Aikido este rugaciune, o metoda pentru a uni propria vointa cu vointa universala. Referitor la aceasta, Fondatorul, Ueshiba Morihei, afirma :
“Aikido incepe ritual si se finalizeaza ritual”.
Maestrul de Aikido, Yamaguchi Seigo era deja opt dan (centura neagra) cand il intalnii prima data. Un deceniu mai tarziu, putin inainte de a parasi Japonia, frecventai unul dintre seminariile sale pentru centuri negre (kuro obo kai). Cu acea ocazie, el dadu fiecaruia dintre studenti cate o brosura, din a carei introducere am extras fragmetele care urmeaza :
“La varsta de cincizeci de ani eu incep sa receptionez din nou adevarata dificultate a Aikido. Intradevar, aceasta este necesar pentru a mentine intotdeauna vie, mintea incepatorului. Doar repetand cu entuziasm lucrurile pe care le-ati invatat, nu puteti in nici un mod sa obtineti un real progres. Este adevarat ca maestrii antici, asa cum sunt ei citati, spuneau ca trebuie sa ne antrenam prin continua repetitie, dar nu se refereau la repetitia mecanica.Ei afirmau ca nu trebuie sa ne multumim numai sa extirpam obiceiurile rele. Trebuie de asemenea sa eradicam si obiceiurile bune. Acelea rele, fie ele in tehnica sau in viata, sunt recunoscute cu usurinta de toti.Chiar si atunci cand ele par a ne insoti intotdeauna, sunt insa relativ usor de corectat.
Cand suntem constienti de ele, ne cauzeaza relativ putine probleme. In comparatie cu acestea, se presupune cu certitudine ca obiceiurile noastre bune sunt atribute bine definite si ca reprezinta reale virtuti. Efectul lor nociv este rareori inteles. Nu are importanta cat de buni gandim ca suntem, ramanem mai degraba constienti ca suntem imaturi si imperfecti ! Ar trebui sa primim orice critica cu un sentiment de modestie si fara resentimente. A ne concentra sa devenim puternici si in acelasi timp sa mentinem mintea incepatorului, nu este deloc o treaba simpla. A fi puternici si femi fara nici o duritate sau rigiditate este starea adevaratului spirit pozitiv, care accepta totul si totodata nu isi pierde nicioadata constiinta propriei existente”.
Profunzimea acestor cuvinte face clar adevaratul spirit al Aikido. Mintea incepatoruluinu este inocenta sau putin convinsa. Inseamna sa ne cunoastem pe noi insine; sa eliminam dubiile referitoare la sensul propriei existente. Ueshiba sensei spuse odata :
“Exact ca si tine, si eu sunt pe cale propriei mele practici”.
Si totodata, cu o alta ocazie spuse :
“Fara mine Aikido nu exista”.
O astfel de aparenta contradictie se poate gasi si in cuvintele legendarului spadasin japonez, Musashi Miyamoto. El pretindea ca nu avea maestri, insa spunea ca orice lucru ii este maestru. Adevarul si contradictia sunt inseparabile.
Cuvintele lui Ueshiba sensei :
“Takemusu aiki este mintea care face sa inceteze toate diferitele abordari intelectuale. Nu este vorba nicidecum de un efort pasiv sau conceptual. Calea razboinicului japonez este calea zeilor. Este o manifestare a divinei opere creatoare, care da viata cerului si pamantului. Este o manifestare a zeului Izanagi si a zeitei Izanami, stramosii umanitatii. Calea takemusu aiki este sa invete legea si ordinea universului, opera cosmosului, direct din constiinta divina a kannagara”.
Nu este loc, in practica Aikido, pentru conceptualizari si opinii : nici un fel de perfectiune, nimic just sau gresit, doar realitatea experientei. Nu putem pretinde sa intelegem ceva decat daca facem efectiv acel ceva. O astfel de atitudine sta la baza mai multor lucruri traditionale ale societatii japoneze. Este foarte bine exprimata de acest koan Zen : “Cand intalniti pe strada un maestru Zen, nu ii puteti vorbi si nu ii puteti sta in fata in liniste. Ce faceti atunci?”. Raspunsul ar trebui sa aiba, mai mult sau mai putin, acest spirit : “Nu il infruntati nici cu cuvinte, nici cu tacerea : dat-i un pumn!”. Cu alte cuvinte, trebuie sa il distrugeti pe Buddha : si asta se poate face numai devenind voi insiva un Buddha.
In practica Aikido, conflictul si confruntarea cu ego-ul sunt substituite de intuitie si de intelepciune. Pentru a-l cita pe O Sensei :
“Cand practicantul devine implinit mental si spiritual se spune ca “Hara ga dekite iru – hara s-a perfectionat”. In acel moment nu mai exista posibilitatea irationalitatii ca si modalitate de rezolvare a dificultatilor. Prin intermediul practicii Aikido, viata devine o bucurie si profund intuitiva. Ajungem sa apreciem continuul proces de autodezvoltare si invatam sa vedem nebunia cautarii imediatei gratificati sau a succesului instantaneu.
Fiecare dintre noi este centrul individual al universului, noi suntem cei ce ne creem propria viata, si fiecare dintre noi este responsabil pentru orice conditie in care ne gasim. Daca suntem nefericiti dintr-o cauza, trebuie sa ne schimbam noi insine. In budismul Mahayana aceasta decizie a schimbarii se cheama credinta. Acesta este genul de credinta care provine numai din experienta si care este acceptare totala a propriei noastre naturi, exact asa cum suntem. In budismul esoteric aceasta atitudine a acceptarii se cheama “intelepciunea care cultiva vointa pentru a practica compasiunea”.