Ia un par de mă omoară!

80 la sută din infracțiunile comise pe raza municipiului București sunt constituite din loviri și alte violențe. 30,7 la sută din încăierările stradale degenerează rapid, cei implicați făcând uz de diverse obiecte contondente și arme albe. Ocazional, se scot la iveală și arme neletale cu gaz și gloanțe de cauciuc.

Tocmai din această cauză, îmi exprim părerea ori de câte ori am ocazia că tehnicile din AIKIDO trebuie studiate și înțelese împotriva unor atacuri cu arme (chiar dacă șuturile și carabele sunt ele însele niște arme redutabile și extrem de destructive). Mă bucură nespus faptul că maestrul FUKAKUSA ne-a îndemnat la stagiul din iulie de la Cluj să lucrăm mai mult atât cu armele cât și împotriva lor.
Am auzit destule motive pentru care antrenamentul cu armele nu este recomandat în AIKIDO. Cel mai des invocat se referă la dezvoltarea socială care diferă radical de evul mediu sau de vestul sălbatic. Nu mai există samurai, săbiile sunt desuete, legile s-au înăsprit iar autoritățile dețin un control mai bun asupra menținerii ordinii în așezările urbane și rurale și de-a lungul căilor de acces.

Statistic vorbind, conform cifrelor vehiculate de Poliția Română, Bucureștiul ar fi, dacă nu cea mai sigură capitală est-europeană, cel puțin una dintre cele mai sigure, devansând Berlinul, Budapesta și Praga. Cu ochiul liber se observă însă altceva.

Infracțiunile cu violență contra persoanei înregistrează global creșteri semnificative, favorizate de disfuncționalitățile apărute în sistemul normativ și instituțional. De la amenințări și insulte la atac, loviri și vătămări corporale grave este un pas foarte mic, mai ales când vorbim de grupuri ocazionale sau constituite spontan din 4-6 persoane tinere sau minore care, pe fondul consumului de alcool și droguri și al unei lipse de discernământ agravate de educația precară și proliferarea mediatică a violenței, apelează frecvent la acte anti-sociale, de cele mai multe ori pentru a-și demonstra "bărbăția" sau apartenența la grup. Imaturitatea psihică și comportamentală dar și unele dificultăți de adaptare și integrare socială determină tinerii să comită acte de violență și agresiune, multe dintre ele încheindu-se cu decesul victimei.

Nu vreau să fac apologia violenței, nici să ne înspăimântăm mai mult decât este cazul. Însă poporul român pare să aibă încă bine întipărită în gene bătaia ca modalitate de comunicare și exprimare artistică – dansul bărbătesc al Călușarilor, a cărui manifestare coregrafică sugerează fertilitatea, inițierea tainică, vindecarea și lupta; ciobanul lui Grigorescu hodinindu-se sprijinit în bâtă; tinerii din satul lui Moromete schilodindu-se cu ciomegele pentru câte-o fată. Dacă muzica, dansul, pictura și literatura înfățișează destul de des țarănul român (incluzându-l aici și pe melteanul needucat scuipând semințe la colț de stradă) ca pe un individ desocializat cu porniri înverșunate împotriva femeii, a copiilor, a vecinilor, a vătafului și în general împotriva oricui i se pare lui că-l privește prea lung, nu trebuie decât să ieșim din casă și să parcurgem câțiva zeci de metri până la minimarchetul din colț pentru a-l admira în toată splendoarea lui. Evident, ciobanul s-a transformat datorită industrializării și uniformizării de consum în meltean; îmbrăcat în blugi și încălțat cu gumari, asistă indiferent la transhumanța gunoaielor și a peturilor de la marginea așezărilor urbane, fluierând vulgar după cuplurile ieșite la plimbare sau adresând grosolănii fetițelor care se zbenguie ca niște musculițe fără să bănuiască pericolul la care se expun în preajma adulților.

Contextul haosului social prezent contrazice ideea că antrenamentul cu arme în AIKIDO nu ar mai fi necesar. Dar nu numai atât.

În primul rând, toate mișcările din AIKIDO derivă din artele marțiale în care armele aveau o importanță majoră. Această legătură istorică este un motiv rațional pentru a învăța în continuare mișcările cu arme. Unele principii de mișcare și tehnici pot fi mai ușor demonstrate cu arme decât fără. Mai mult decât atât, antrenamentul cu arme ne învață ce înseamnă momentul prielnic și distanța potrivită față de oponent. JO, BOKKEN, TANTO impun fiecare o abordare diferită atât a atacului cât și a apărării. Considerați-le convenții, pentru că pot fi ușor înlocuite cu o rangă, un topor, o sticlă spartă, o șurubelniță, unelte la fel de periculoase care pot deveni arme letale în mâinile unor indivizi fără discernământ.

În al doilea rând, antrenamentul cu arme adaugă o intensitate aparte antrenamentului zilnic, mai ales în învățarea tehnicilor de apărare împotriva atacurilor cu arme. Acestea ne ajută să dezvoltăm un răspuns cognitiv dincolo de ideea de competiție controlată de reguli. Prezența unei arme și implicit a unei energii mai mari în aplicarea loviturilor ne ajută să învățăm mai ușor ce înseamnă să ieși din linia atacului, să creezi o nouă mișcare în care să antrenezi oponentul înarmat astfel încât tehnica de AIKIDO să rămână la fel de eficientă.

Poate nu toți practicanii vor accepta un astfel de punct de vedere, considerând în continuare că ce nu se predă la HOMBU DOJO nu face parte din AIKIDO, uitând legătura istorică la care m-am referit mai devreme, dar cei care vor să înțeleagă cu adevărat și în întregime ce înseamnă spiritul tradițional în AIKIDO și cum poate fi aplicat în societatea modernă au nevoie de o minte la fel de ascuțită ca o sabie de samurai.