Mergând înainte, pe drumul lung spre nicăieri

Ceea ce caracterizează mai întâi Japonia și în special capitala, este faptul că nu-ți poate da nimeni un răspuns cu ușurință la întrebarea, simplă, cum să ajungi dintr-un loc până-ntr-altul.

Astfel de solicitări îl fac de obicei pe cel chestionat să ia o pauză, să ezite ceva vreme, apoi să aleagă între doar două opțiuni funcționale. Poate fie să-ți zâmbească tâmp și să clatine din cap a părere de rău. Sau poate să-ți inventeze repede un răspuns.

De cele mai multe ori străzile și drumurile japoneze sfidează indicatoarele. Cotesc, se răsucesc în curbe, se intersectează, se despart, iar cotesc, se despart încă o dată, se dublează și, uneori, pur și simplu dispar împotriva oricăror legi ale orientării.

Dacă deplasarea între două puncte poate fi ușoară pentru corbii care zboară deasupra capitalei japoneze, noi, cei fără de aripi, ne simțim amețiți chiar și fără a fi consumat vreun păhărel. Privește-ți palma: liniile și ridurile din mijlocul ei se înscriu mult mai ordonat și au mai mult sens decât o mare parte a străzilor japoneze. Nu-i de mirare atunci că cei crescuți în TOKYO au dezvoltat o reticență naturală. Cum poți fi precis în indicarea direcției dacă tu nu ești sigur că știi exact unde te afli?!

Orientarea devine și mai complicată când îți dai seama că numerotarea caselor japoneze nu se face liniar, într-o ordine geografică, ci într-o totală incoerență, care nu te ajută decât dacă știi drumul. Iar ca să știi drumul este aproape imposibil; doar dacă ai mai fost măcar o dată pe acolo.

Vrei să bulversezi șoferii de taxi? Cere-le să te ducă la o adresă!... După ce primele spasme de groază au trecut, șansele sunt ca taximetriștii să se uite prelung prin parbriz, să-și sugă dinții, să caute aiurea prin hărți, apoi să pronunțe clar către dispecer prin stațiile radio: “MEI-DEI, MEI-DEI.” Apoi, fie va zâmbi tâmp și-ți va cere să cobori din taxi, fie va inventa repede un răspuns. Modul corect de a instrui un taximetrist este să-i ceri să te ducă într-un loc cunoscut, nu la o adresă, ceva de genul:

– Mă căsătoresc și trebuie să ajung foarte repede la biserică!
– Care biserică?
– Cum care biserică!? Aia de lângă parc!
– Care parc?
– Parcul de lângă școală.
– Care școală?
– Școala de sub pod.
– Care pod?
– Podul care dă la biserică.

De fapt, modul corect de a chema un taxi este unul dintre primele trei lucruri pe care un proaspăt rezident în TOKYO le are de învățat rapid – împreună cu localizarea automatelor de bilete, răcoritoare și țigări, și cum se poate comanda pizza la domiciliu. Cel mai simplu este să chemi taxiul la intersecția a două drumuri principale, sau lângă o cafenea foarte cunoscută, sau la intrarea unei băi publice. Pe măsură ce sistemele de navigație prin satelit își vor face intrarea și pe ecranele telefoanelor mobile, pietonii trebuie încă să se orienteze cu ajutorul hărților pe care sunt localizate puncte și clădiri de interes. Fără o astfel de hartă îți va fi foarte greu să te lămurești cum trebuie să ajungi într-un loc. Sau cum ar trebui să te întorci de acolo. Ceea ce ne face să ne întrebăm dacă nu cumva locatarii străzilor nu sunt neapărat oameni fără casă ci pur și simplu rătăciți de-acasă. De aceea, rostul legendarelor cabine de poliție este să dea sufletelor rătăcite direcții, lucru la care oamenii în albastru sunt extrem de pricepuți. Știu perfect să zâmbească tâmp sau să inventeze repede un răspuns.

Majoritatea japonezilor reușesc să se adapteze străzilor; cei care nu pot, se vor muta mai la nord, în Hokkaido, acolo unde străzile sunt numerotate într-o ordine binecunoscută. De altfel se și spune că nordiștii sunt mai amabili și mai vorbăreți, unul dintre beneficiile posibile ale orientării.

Altfel, pentru a te descurca în labirintul enorm de străzi și cvartale care este TOKYO ai putea foarte bine să închizi ochii și să mergi încotro simți. Așa cum mi s-a întâmplat într-una dintre zile când, împreună cu doi cunoscuți, un japonez și un occidental, ne-am îngrămădit într-un taxi. Destinația noastră: CHINZANSO, un club foarte la modă în TOKYO, cunoscut de toată lumea.

De toată lumea, cu excepția taximetristului nostru. Din fericire, eram dotat cu o hartă. Șoferul și-a ridicat ochelarii, s-a chiorât la planșa de hârtie, și-a coborât ochelarii la loc, apoi a mărturisit – era prima lui zi de muncă. Ba, mai mult, nu auzise niciodată de CHINZANSO. Și nici de altceva de pe hartă.

Cum nici eu nici celălalt occidental nu cunoșteam drumul, însemna că trebuia să căutam alt taxi. Cunoștința noastră japoneză nu ne putea ajuta din simplul motiv că era orb. Atât de orb încât nu ar fi avut cum să vadă zâmbetul tâmp de pe fața taximetristului. Atât de orb încât rămânea uimit când îi spuneam că există oameni cu pielea colorată, chiar neagră.

Toată lumea îl știa de HIRO. Ei bine, HIRO s-a sprijinit în bastonul lui alb și i-a spus șoferului:

– NO PUROBUREMU. Vă arăt eu cum să ajungem.

Și ne-a arătat. Dându-i indicațiile necesare, HIRO l-a îndrumat pe taximetrist curbă după curbă, zig după zag, în sus pe aleea aia și în jos pe străduța cealaltă, dintr-un loc într-altul, astfel că după nici 10 minute unde ajungeam? De-a dreptul în față la CHINZANSO!

– Hiro, l-am întrebat, cum ai reușit? Doar tu nu vezi!?
– Ei, simplu, am ajuns să mă descurc bine pe stradă.
– Adică ai memorat străzile din Tokyo?!
– Nu chiar, zâmbi el tâmp. Sunt foarte bun la a inventa rapid un răspuns.
(iunie 2004)