Generalul Gheorghe Bagulescu - fin cunoscator al traditiei si spiritualitatii japoneze, autor al romanului "Suflet japonez"

DIPLOMAŢI ROMÂNI ÎN PERIOADA INTERBELICĂ

GENERAL DE DIVIZIE GHEORGHE BĂGULESCU

Autor

Adrian Bunea

Bucureşti

2011

Japonia trece in perioada 1867-1921 prin aşa numita revoluţie Meiji care înseamnă o perioadă de modernizare şi industrializare forţată, care însă nu este acceptată cu uşurinţă de întreaga societate japoneză. De altfel în perioada 1867-1868 are loc un război civil în urma căruia ultimul shogun din dinastia Tokugawa renunţă la atribuţiile sale şi remite puterea, după o lungă perioadă de timp, împăratului Meiji. Evenimentul principal care a precipitat deschiderea Japoniei faţă de exterior (aici trebuie reamintit ca Japonia se închisese aproape complet în anul 1639 când japonezilor li s-a interzis să plece iar celor deja plecaţi, să se intoarcă decizia aceasta a fost completată în anul 1641 când a fost interzisă construcţia corăbiilor mari şi medii, capabile să traverseze mările şi oceanele)¹ a fost vizita din vara anului 1853 a comandorului M.C.Perry, care conducea o escadra de patru nave militare, pentru a înmâna împăratului o scrisoare din partea preşedintelui Phillmore al Statelor Unite ale Americii. Prin aceasta se cerea japonezilor semnarea unui acord pe termen lung privitor la aprovizionarea navelor americane şi la asistenţa pentru naufragiaţii americani în Japonia. Ceea ce este însă interesant de remarcat este faptul că în cazul unui refuz japonez, comandorul Perry era autorizat să recurgă la forţă. Nu a fost cazul pentru ca autorităţile japoneze au conştientizat disproporţia tehnologică iar Japonia a trecut semnarea de acorduri cu Statele Unite şi apoi şi cu alte state, tratate care însă nu erau favorabile Japoniei. Drept urmare asistăm la o modernizare absolut impresionantă dar şi la lezarea sentimenului naţional nipon, element important în desfaşurarea ulterioară a evenimentelor. Japonia a început să se extindă folosind exact mijloacele folosite de marile puteri astfel că în anul 1894 izbucneşte un război între China şi Japonia, pe teritoriul Coreei. China cere asistenţa Rusiei (acordată sub forma consilierilor militari şi condiţionată de amplasarea unei baze navele pe coasta de est a Coreei, la Gensan). Japonia câştigă o mare bătălie navală la Pingzang in 1894 iar în 1895 întreaga Coree şi o parte întinsă din nord-estul Chinei se află sub controlul trupelor japoneze. De aici apar neînţelegeri cu marile puteri ceea ce obligă guvernul japonez să accepte cu mare nemulţumire cererile din 1895 ale Germaniei, Rusiei şi Franţei, de renunţare la cuceririle continentale din China. În 1904 izbucneşte războiul

1. C. Bucşe, Z. Zamfir, “Japonia. Un secol de istorie. 1853 - 1945”, Editura Humanitas, Bucureşti, 1990, p. 19

dintre Japonia şi Rusia, câştigat în 1905, spre marea uimire a lumii, de Japonia. Acest moment a marcat trecerea Japoniei în altă etapă de dezvoltare, dovadă a noii puteri militare şi economice a acesteia². Urmare a noului prestigiu al Japoniei, marile puteri ridică legaţiile de la Tokyo la nivel de ambasade (Marea Britanie la 25 noiembrie 1905, Statele Unite ale Americii la 31 martie 1906, Germania la 22 mai 1906 şi Franţa în primăvara anului 1906). În anul 1914, pe 23 august, Japonia declara război Germaniei, intrând astfel în primul război mondial, de aceeaşi parte ca şi România.

Relaţiile României cu Imperiul Japonez au debutat în anii 1880 – 1881, când suveranii celor doua ţări au schimbat scrisori referitoare la notificarea independenţei de stat a României. Acest schimb de scrisori nu a avut urmări imediate, nici în plan economic şi nici în plan politic.

În anul 1902, ambasadorul japonez în Imperiul Austro-Ungar, H. Makino, se adresează ministrului plenipotenţiar al României la Viena, Emil G. Ghica, propunând înfiinţarea unei legaţii japoneze la Bucureşti şi încheierii unui tratat comercial. Răspunsul României a fost unul pozitiv însă şi în acest caz nu au fost urmări imediate. Ambasadorul Makoto revine cu aceeaşi propunere în anul 1904 însă la Bucureşti se consideră ca momentul nu era prielnic, datorită izbucnirii conflictului Japoniei cu Rusia, iar semnarea unui tratat comercial cu Japonia putea fi interpretată în mod negativ de către Rusia.

În România însă începe sa apară un interes faţă de Japonia (de exemplu Nicolae Iorga publică în 1904 o lucrare care se cheamă “Războiul din Extremul Orient. China, Japonia, Rusia asiatică”) iar participarea Japoniei în primul război mondial alaturi de România a contribuit mult la apropierea româno-japoneză şi în august 1917 guvernul român decide înfiinţarea unei legaţii la Tokyo. La data de 13 septembrie 1917 economistul Nicolae Xenopol este investit prin decret regal ca şi ministru plenipotenţiar cu misiune specială în Japonia. Din păcate decesul acestuia, survenit la puţină vreme de

------------------------------------------------------------------------------------------------------------

2. C. Bucşe, Z. Zamfir, “Japonia. Un secol de istorie. 1853 - 1945”, Editura Humanitas, Bucureşti, 1990, p. 75

la instalarea sa la post a facut ca legaţia să nu funcţioneze.

În vara anului 1920 principele Carol întreprinde o călătorie prin mai multe ţări ale lumii, printre care şi Japonia, unde la încheierea vizitei îl lasă ca şi reprezentant la Tokyo pe locotenent-colonelul Arion. Acesta rămâne la post până la finalul anului 1920 iar între iunie 1921 şi aprilie 1922 postul de ministru plenipotenţiar la Tokyo a fost ocupat de Edgar Mavrocordat. Acesta a fost rechemat în 1922 iar legaţia a fost închisa din motive financiare. La Bucureşti funcţionează legatia Imperiului Japonez din data de 12 martie 1922, Genshiro Nishi fiind primul trimis extraordinar şi ministru plenipotenţial japonez în România, iar în anul 1924 prinţul Higashi Kuni vizitează România. La 1 aprilie 1927 este reînfiinţată Legaţia României în Japonia, care va funcţiona până la ieşirea României din alianţa cu Axa. Aceasta ultimă perioadă a relaţiilor dintre cele două ţări a însemnat un rol important în extinderea legăturilor şi cunoaşterii reciproce. Sunt înfiinţate organisme ca şi Societatea japono-română, Cercul cultural român la Shanghai (creaţie a Legaţiei române din Tokyo), apare primul dicţionar japono-român în 1940 (autor Radu Flondor) şi apar în Japonia lucrări referitoare la România scrise de autori ca Ioan Timuş, Ion Simionescu, C. Găvănescu, Ion Gh. Trofin.

În acest context, în anul 1934 este numit la post, ca şi ataşat militar colonelul şi apoi generalul de divizie Gheorghe Băgulescu.

Este născut la data de 1 octombrie 1886, în localitatea Flămânda, România şi a încetat din viaţă la 26 noiembrie 1963, în localitatea Menton, în Franţa.

Militar de carieră, după ce a luptat în primul război mondial în Batalionul I Vânători de munte, cu gradul de căpitan, a fost decorat cu ordinul Mihai Viteazul, alături de alţi cinsprezece militari, printre care şi viitorul rege al României, Carol al II lea. I se acordă onoarea de a aduce în Capitală actul oficial al Marii Uniri, pe traseul Alba Iulia – Sibiu – Câineni – Piteşti – Bucureşti. Scrie o carte intitulată “Zile de Energie . Impresii și povestiri de pe front 1916-1917”, apărută la Institutul de arte grafice C.Sfetea, București, în anul 1919. Devine membru al Societatii Scriitorilor Romani în anul1921. În 1926 mai publică Antiquitas rediviva (un roman istoric), la Craiova.

După război, deja având gradul de maior, este judecat în anul 1924 (fiind inchis la închisoarea Jilava unde îşi petrece Paştele acelui an) pentru ca în urma publicării textului tratatului de pace semnat la încheierea Primului Război Mondial, "în numele conștiinței națonale", Băgulescu a lipit pe zidurile Iașilor un manifest violent la adresa lui Marghiloman și a "presei mercenare, puse în slujba inamicului", în care îl amența pe Marghiloman că "trebuie să existe pe undeva un suflet curat, un revolver încărcat sau o grenadă". A fost dat însă achitat şi a existat o puternică reacţie populară în sprijinul său³, fiind de altfel sprijinit de cavalerii ordinului Mihai Viteazul⁴. Este unul din simpatizanţii mişcării legionare, încercând de altfel să repare legaturile Legiunii cu armata făcând apel la împăcarea legiunii cu armata, ambele victime inocente, în viziunea sa, ale provocării puse la cale de elemente comuniste care, servind interese străine, au semănat discordia, făcând să curgă sânge românesc (deşi crearea acestei organizaţii a fost întâmpinata cu neîncredere de catre Garda de Fier, pentru ca în această organizatie se întrevede, nu fară motiv, o contrapondere a Gărzii de Fier).

În memoriile sale, apărute cu titlul "Pentru legionari", Corneliu Codreanu descrie nunta sa din 14 iunie 1925 cu Elena Ilinoiu: ,,Am plecat la Focşani cu mama mea, tatăl meu, fraţii, surorile, mireasa şi socrii. Ajunsi acolo, am fost găzduiţi de Generalul Macridescu. Acolo a venit, seara, comitetul de organizare al nunţii şi ne-a spus că totul este aranjat şi că din celelalte oraşe sosiseră peste 30.000 oameni, cari fuseseră încartiruiţi cu toţii, şi că vor mai sosi în timpul nopţii. Că toată lumea din Focşani primeşte cu plăcere să găzduiască pe oaspeţi. A doua zi dimineaţa, mi s-a adus un cal - aşa era programul - şi după ce am trecut călare pe la casa miresei, am pornit în capul unei coloane afara din oraş, la Crâng. Pe marginile şoselei, de o parte şi de alta, era lume, prin copaci erau copii, iar pe şosea veneau în urma mea naşii, în trăsuri ornate, în frunte cu profesorul Cuza şi

-----------------------------------------------------------------------------------------------------------

3.http://documente.bcucluj.ro/web/bibdigit/periodice/clujul/1924/BCUCLUJ_FP_PII664_1924_002_017.pdf

4. http://canord.presidency.ro/IstoricM.Vit.htm

Generalul Macridescu, Hristache Solomon, Col. Blezu, Col. Cambureanu, Tudoroncescu, Georgica Niculescu, Maior Băgulescu şi alţii”⁵.

În 1926 s-a căsătorit la București cu Elena Dimitriu, de naționalitate franceză.

A avut câteva conflicte şi cu Mareşalul Antonescu care îi oferă de altfel

portofoliul internelor în guvernul său, dar Băgulescu nu accepta (se spune chiar că Băgulescu a fost contactat înaintea lui Antonescu pentru a prelua șefia statului, după abdicarea regelui în 1940) însă în 1934 este numit ataşat militar la Legaţia Română de la Tokyo unde îşi însuşeşte repede şi bine limba japoneză, desfăşoară o largă activitate de propagandă românească pe teritoriul nipon, dar, în acelaşi timp, studiază temeinic istoria şi obiceiurile japonezilor procurând numeroase obiecte de artă pe care le-a donat ulterior Muzeului Naţional de Artă din Bucureşti.

Scopul colecţiei de artă este exprimat chiar de generalul Băgulescu :”Gândul  că şi românii mei, care nu au putut vizita China şi Japonia, să-şi facă o idee mai justă asupra manisfestaţiilor sufletesti, culturale şi artistice ale acestor doua naţiuni, cu civilizaţie multimilenara…” A strâns piesele colecţiei şi cu gândul “de a pune la îndemâna tineretului nostru studios, un material artistic,PRIN  INFIINTAREA UNUI MUZEU DE ARTĂ CHINO JAPONEZA, MUZEU PE CARE IL VOI DĂRUI ŢĂRII, FARĂ NICI O PRETENTIE”. În ceea ce priveşte muzeul, el a pus o singură condiţie. Dona statului toate lucrările sale cu condiţia să se construiască – în timp de doi ani - o clădire în formă de pagodă in Herastrău, care să adapostească colecţia (colecţia a fost expusă la Bucureşti între 1938 şi 1940, la Ateneul Român). Din păcate, cladirea nu a fost construită iar Băgulescu – supărat – a revocat donaţia şi a luat lucrările cu el în noul periplu în Japonia şi mai deoparte. Asa s-a pierdut şansa de a avea la Bucureşti, un muzeu fabulos de artă asiatică, cu piese vechi de sute si mii de ani.

-----------------------------------------------------------------------------------------------------------

5. http://www.fgmanu.ro/Carti/1/capitol_toate

În 1973, Ministerul Culturii din România a achiziţionat pentru Muzeul Naţional de Artă al României o bogata colecţie de arta chino-japoneză, care făcea parte din succesiunea generalului Gheorghe Băgulescu.

În cele din urmă, scrie şi publică un roman în trei volume (în 1936), cu titlul "Suflet japonez" în care prezintă în mod magistral Japonia feudală şi primeşte premiul Academiei de Ştiinţe nipone pentru „cel mai bun roman despre japonezi scris de un străin”. Romanul este tradus în franceză, engleză şi japoneză, provocând reacţii impresionante în Japonia. Fin şi profund cunoscător al civilizaţiei japoneze, scrie, cu mult înaintea lui James Clavell, această trilogie - Suflet japonez - despre epoca de onoare, demnitate şi înflorire a spiritului nipon. El însuşi se îndragosteşte şi duce o viaţă dublă, cu o soţie şi un copil in Romania şi cu o alta, nelegitimă, şi un baieţel în a doua sa Românie, Japonia.

Pentru “servicii eminente aduse în relaţiile bilaterale”, Împăratul Japoniei, Hirohito, i-a decernat înaltul ordin “Tezaurul Sacru”, clasa a III-a, în anul 1939. Tot ca urmare a publicării acestei cărţi, a fost, la vremea aceea, singurul străin primit în rândurile Academiei Naţionale a Japoniei.

După ce revine în ţară, în anul 1941, Băgulescu este retrimis în Japonia ca ministru extraordinar şi plenipotenţiar, până în 1943, când îşi manifestă dezacordul faţă de război şi de regimurile totalitare şi intră în conflict cu autorităţile japoneze. Chiar dacă se află la mii de kilometri de Europa, în misiunea diplomatică a unei ţări aliate ăntr-o ţară ce întregea Axa Roma-Berlin, generalul Băgulescu exprimă tranşant idei antinaziste, fapt ce atrage dupa sine trimiterea sa în China, cu interdicţia de a mai lua legatura acolo cu lumea diplomatică, miscarile fiindu-i strict supravegheate. În 1943, la ordinul lui Hitler, Gestapo organizează un atentat (comis chiar de unul dintre angajaţii Legaţiei) la viaţa lui Băgulescu care, scăpat cu viaţă, fuge în Statele Unite cu ajutorul unor diplomaţi elveţieni. Ulterior se stabileşte în Franţa, la Nisa.

În Franţa îşi continuă activitatea literară, publicănd în 1947 “Noua religie”, în două volume, cu un conţinut filosofic şi religios. De asemenea, în anul 1950 mai publică “Race de viperes la verite devant Dieu et devant les hommes”, la editura M.B. Paris.

În 1950 îl cunoaşte pe primarul localităţii Menton şi a lăsat colecţia sa de arta japoneză şi orientală acestei localităţi, unde se deschide un muzeu de artă japoneza. În semn de recunoştiinţă primeşte titlul de Cetăţean de onoare al oraşului Nisa.

Generalul Băgulescu a primit le Grand Prix de la Litterature pentru trilogia sa, Yamato Damashii, a fost primit în rândurile Acedemiei de Litere şi Artă din Paris şi a fost decorat cu Legiunea de Onoare a Franţei.

Pentru o perioadă, inainte sa moară, la Nisa, a fost prim ministru al romanilor din exil.

BIBLIOGRAFIE

1. C. Bucşe, Z. Zamfir, Japonia. „Un secol de istorie, 1853-1945”, Editura Humanitas, Bucureşti, 1990
2. Gh. Băgulescu, „Suflet japonez”, Editura Cartega în colaborare cu Editura Nipponica, Bucureşti, 2004
3. Kenneth G. Henshall, „O istorie a Japoniei”, Editura Artemis, 2002
4. http://www.zf.ro/ziarul-de-duminica/un-adevarat-mare-roman-2878604/
5. http://www.ro.emb-japan.go.jp/cultura_2010.htm
6. http://nastase.wordpress.com/2010/12/19/la-fundatia-titulescu-despre-gheorghe-bagulescu/
7. http://www.tourisme-menton.fr/Les-grands-maitres-de-l-estampe.html
8. http://www.portail-menton.com/menton-palais-carnoles.php
9. http://documente.bcucluj.ro/web/bibdigit/periodice/clujul/1924/BCUCLUJ_FP_PII664_1924_002_017.pdf
10. http://www.fgmanu.ro/Carti/1/capitol_toate

Eseu sandan - Arthur Alexiu

Ukemi – calea spre Budo

“As your training progresses, always remember that the key to gaining ability for spontaneous and creative technique lies in good ukemi”

                                                     Mitsugi Sautome

Ukemi este un termen japonez compus din doua cuvinte: uke de la ukeru (a primi, a receptiona) si mi (corp).

In Aikido, ukemi inseamna atat caderea celui care primeste tehnica, cat si persoana in sine.

Actiunea propriu – zisa de ajungere la sol, caderea, prezinta diferente in modul in care este perceputa in occident fata de orient, lucru ce afecteaza si modul in care se desfasoara practica.

In general, in occident, caderea este vazuta de practicantii de arte martiale ca semn al infrangerii. Ea este acceptata ca un rau necesar in procesul de invatare pentru a putea primi tehnica fara a fi ranit, ceea ce e, bineinteles, un lucru indispensabil; dar daca antrenamentul se limiteaza la atat, ukemi este tratat in mod superficial.

In orient, ukemi este privit mai ales prin prisma valorii lui martiale, ca practica Budo, ca metoda prin care samuraii puteau supravietui unei lupte pe viata si pe moarte. In acest context, singurul obiectiv este supravietuirea, iar retragerea sau fuga fac parte din tehnicile consacrate pe campurile de lupta, fiind asadar natural ca ele sa fie traduse in tehnici concrete; in felul aceasta deci, ukemi permite sa scapi dintr-o tehnica, sa o contrezi, sa o anulezi sau sa-i atenuezi efectele.

Se poate concluziona ca ukemi trebuie privit in doua moduri: ca parte din studiul tehnicilor de baza (kihon waza) si ca practica Budo (keiko).

In kihon waza, ukemi inseamna de obicei primirea tehnicii executate de nage, persoana care este atacata si presupune doua lucruri:

-       un atac hotarat, puternic si cinstit;

-       o miscare a atacatorului (uke) in completa armonie cu intentiile lui nage;

In kihon waza, uke are un rol crucial in procesul de invatare a lui nage. Daca atacul sau nu simuleaza sincer ceea ce s-ar intampla in conditii reale, nage nu va invata cum sa se descurce cu un atac normal efectuat in viteza. La acest nivel, uke trebuie sa mentina atacul in ciuda dorintei naturale de a contra tehnica inceata si previzibila a lui nage.

Tehnica este exersata incet, fie ea din static sau din miscare, din mai multe motive:

-       se poate ca practicantii sa nu aiba indemanarea necesara pentru a fi in siguranta;

-       chiar daca practicantii au cunostintele necesare executarii in viteza a tehnicii, practica la viteaza redusa reprezinta cea mai buna cale pentru a studia aspectele subtile ale unei tehnici.

Atat in kihon waza, cat si in keiko, uke trebuie sa fie activ, prezent, la inceput, in timpul desfasurarii tehnicii si dupa aceea; la inceput, ma-ai, confruntare; apoi, atacul puternic; in timpul tehnicii, flexibilitate, curgere, cadere controlata; la sfarsit, mentinerea contactului cu nage cat mai mult posibil, fizic si vizual – zanshin.

Daca vreuna dintre aceste etape lipseste, antrenamentul ambelor parti are de suferit.

            In practica Budo, keiko, ukemi se transforma capatand o functie mult mai complexa, transformare ce porneste de la o idee cat se poate de simpla: uke ataca cu toata sinceritatea, dar, intrucat atacul sau devine ineficient, intra in modul de supravietuire si/sau modul de contratehnica (kaeshi waza) continuand sa mentina contactul cu nage cat poate de mult.

Ce e diferit in keiko fata de kihon waza este angajamentul cu care se lucreaza atat fizic cat si energetic (care incepe mult inainte de cel fizic si dureaza mult timp dupa); intentia in atac si in continuarea atacului; cautarea unei deschideri, punct slab (suki) care sa permita redresarea dupa ce a fost dezechilibrat. In keiko, uke continua atacul avand grija sa nu fie ranit, ramane in contact cat mai mult timp, cauta o greseala a lui nage si daca aceasta apare, profita de ea; uke se separa de nage cand nu mai are rost sa continue, astfel incat scapand teafar, sa se poata intoarce la atac; uke este permanent constient de ceea ce e in jurul sau.

Uke si nage isi ataca unul altuia centrul, amandoi iesind nevatamati din tehnica, amandoi incercand sa-si dezechilibreze partenerul, amandoi pastrand contactul, mereu angajati, mereu in contact: aceasta este practica Budo.

           

“What is kaeshi waza? Kaeshi is ukemi, ukemi is kaeshi – my choice.”

                                                                                                Hiroshi Ikeda

                 

                  Adevaratul antrenament in ukemi este pregatitor pentru kaeshi waza. Inveti sa te misti in armonie completa cu tehnica lui nage, incat nu mai exista nicio diferenta intre uke si nage. Odata ce ai ajuns la nivelul in care poti sta conectat cu partenerul in cele mai rapide si complexe tehnici, intr-o situatie ce necesita un raspuns martial, poti simti orice suki in tehnica adversarului si sa aplici o contratehnica.

Kaeshi waza este Aikido la superlativ!

            Ukemi impreuna cu tai sabaki constituie caracteristicile fundamentale ale artei noastre. De aceea este imperios necesar pentru noi sa cautam continuu a le perfectiona atat din punct de vedere tehnic, cat si estetic. Fara tai sabaki nu exista aikido, fara ukemi nu exista aikido, nu exista libertate. Un bun aikidoka este cel care, cu un ukemi perfect accepta totul de la toti partenerii, chiar necunoscuti, chiar si cu o tehnica pe care nu o cunoaste.

            Studiul ukemi este un element fundamental in calea spre Budo. Acest studiu atat de benefic este tratat superficial in occident, caci el este fara indoiala legat de ideea de infrangere, cand, in realitate, in el isi are izvorul victoria.

            La cel mai inalt nivel al practicii, distinctia intre uke si nage nu mai exista. Nu exista nici invingator, nici invins. Nu ramane decat tehnica singura in cea mai profunda puritate.

           

Eseurile pentru examinarea din 25.10.2013

Daniela Donciu -  20.10.2013

Acum multi ani, admiratia mea fata de simplitatea si eleganta filozofiei Zen mi-a trasat un drum pe parcursul caruia, destul de curand, am intalnit si multe informatii despre Aikido, care imbina paradoxal arta martiala cu arta pacii si care, prin armonie si fluiditate, ofera o modalitate superioara de dizolvare a conflictelor.

Principiile luptei nonviolente, ale capacitatii de a intelege adversarul si de a intra in rezonanta cu acesta pot face din Aikido un stil de viata, chiar si fara practicarea efectiva a antrenamentului intr-un dojo. Incercarea aplicarii acestor principii ale armoniei in viata cotidiana reprezinta, de fapt, incercarea noastra de a gasi Calea de Mijloc si, implicit, adevarul despre noi insine si despre universul din care facem parte.

Dar trebuie sa marturisesc faptul ca oricat de mult as fi citit pe marginea acestui subiect nu m-ar fi pregatit suficient pentru momentul inceperii practicii de Aikido!

Cand am intrat pentru prima data intr-un dojo, am fost automat transportata intr-un spatiu cu totul nou pentru mine, in care oamenii se miscau mai bine, mai rapid, mai elegant, mai eficient, intr-un ritm dictat de o eticheta specifica, dar si de dorinta de explorare si depasire a propriilor limite.

Primul meu contact cu antrenamentul de Aikido a avut loc intr-un dojo cu un numar mare de practicanti, multi dintre ei avansati, extrem de talentati si care, ulterior, si-au deschis propriile dojo-uri si au avut amabilitatea de a ma primi si pe mine la antrenamentele tinute de ei. Le multumesc din suflet profesorilor mei care mi-au daruit cu generozitate din timpul si cunoasterea lor si, de asemenea, le multumesc pentru ajutor tuturor colegilor alaturi de care am avut placerea sa practic Aikido si de la care am invatat intotdeauna.

Am inceput, desigur, cu scoala caderii, au urmat diverse tehnici de Aikido, foarte multa munca dar, dupa atatia ani petrecuti pe tatami, ma simt in continuare ca un aikidoka incepator. Pentru ca, pe masura ce inaintez pe acest drum de-a lungul caruia raspunsurile genereaza noi intrebari, imi dau seama cat de putin stiu despre spatiul pe care il am de explorat, cat de putin stiu despre mine si despre cei din jur. Si atunci procesul de cautare continua si deschide noi spatii interesante de cercetat, ceea ce face ca, pentru mine, timpul petrecut in dojo sa fie intotdeauna la momentul prezent. Gandurile si grijile cotidiene nu prea au loc pe tatami. Este o experienta placuta care ma ajuta in incercarea de a-mi gasi echilibrul (interior si exterior deopotriva) si imi deschide accesul catre zona gandirii pozitive – atat de valoroasa pentru evolutia noastra.

Desigur, de multe ori nu reusesc sa imi depasesc limitele si conditionarile sau nu reusesc sa ma armonizez cu anumite situatii. Dar voi continua sa incerc. Pentru ca aceasta cautare a echilibrului, a Caii de Mijloc, ne face sa dorim sa fim mai buni cu noi insine si cu tot ceea ce ne inconjoara, sa incercam sa ne depasim temerile, sa cautam solutii armonioase, sa construim si sa fim creativi.

English version

 

Many years ago, my admiration for the elegance and simplicity of Zen made me to walk on a path that, very soon, revealed to me a lot of information regarding Aikido that paradoxically combines the art of war and the art of peace, and offers a superior way of solving conflicts by using harmony and continuous flow of energy.

The principles of non-violent fight, the capacity of understanding the opponent and deal harmoniously with a situation can turn Aikido into a lifestyle without being necessary an actual dojo training. Trying to apply these principles in the day-to-day life represents, in fact, our endeavour of finding the Middle Way and therefore finding the truth about ourselves and about the univers we live in.

But I have to confess that no matter how much I would have read on this topic it wouldn't have prepared me for the experience of the actual Aikido training!

When I entered the dojo for the first time I instantly found myself in a space where everything was completely new for me, where people used to move better, faster, in a more elegant and efficient way, in a rhythm influenced by a certain etiquette but also by the need of exploration and overcoming their own limits.

My first contact with Aikido training took place in a dojo with a large number of practitioners, many of them very talented, advanced students which, over the next years, established their own dojo and after that had the kindness of allowing me to attend their seminaries. I am deeply grateful to all my teachers for their time and for shearing their knowledge and I am also grateful to all my collegues with whom I practiced Aikido for helping me in my training.

I started, of course, with the ukemi lessons, then the Aikido techniques followed and also a lot of work but, after all these years spent on tatami I still feel that I am only at the beginning. Because the more I advance on this path along which any answer brings new questions the more I realize how little I know about this environment I am exploring, how little I know about myself and about the others around me. Therefore my searching process goes on and opens new interesting areas for study so in the dojo I live always in the present. Other thoughts and daily worries have no place on the tatami. It is a pleasant experience that helps in my endeavour of finding my inner and outer balance and opens the access to the positive thinking which is so important in our evolution.

Of course, on so many occasions I don't succeed in overcoming my limitations and conditioning or cannot harmonize with certain situations. But I will keep trying. Because this search for balance, for the Middle Path, makes us wish to improve our behaviour, to try overcoming our fears, to look for better solutions, to build and to be creative.

 

Adrian Ciomaga - 21.10.2013

 

“Cel ce nu poate sa iti inteleaga tacerea nu iti va putea intelege nici cuvintele”

Elbert Hubbard

Dincolo de cuvinte

Imi aduc aminte cu bucurie de discutiile pe care le aveam cu bunica mea, Dumnezeu sa o odihneasca, despre lucruri care mi se pareau, la acea data, greu de imaginat. Educat intr-un sistem care excludea trairea sufleteasca si punea accent pe "devenirea omului nou" si pe cauterizarea eu-ului interior, credinta bunicii mele imi parea un lucru desprins din povestile cu zane. Usurinta cu care accepta drumul credintei in lipsa, dupa parerea copilului de atunci, dovezilor palpabile si a unei argumentari "stiintifice" era dezarmanta.

Acceptarea acestui dat mi se parea injositoare si umilitoare iar eternul "pentru ca asa a vrut El", care aparea la sfarsitul tuturor incercarilor mele de a demola teoria creationista, era greu de acceptat de creierul meu care avea nevoie de certitudini.

Bucuria acestei amintiri este insotita si de tristetea despartirii dar si de tristetea de a nu fi fost capabil la acea data sa inteleg semnificatia cuvintelor si energia pozitiva care le insotea. Nevoia de a avea o explicatie pe care creierul meu sa o inteleaga m-a indepartat de multe ori de la esenta lucrurilor.

As vrea sa pot spune ca Aikido a venit intr-un moment in care eram pregatit... Nu pot spune ca fost o intamplare - am invatat, de-a lungul timpului, ca nu exista intamplari. Jung spunea ca “Atunci cand o stare interioara nu poate fi constientizata, este prezentata in exterior drept soarta”.

Orgoliul meu a tratat aceasta noua aparitie ca pe o noua provocare si perfectionistul din mine a incercat sa imbunatateasca in fiecare zi forma. In mod sigur, uitandu-ma in trecut, nu am fost pregatit pentru acest drum si am privit aceasta experienta ca pe (inca) un “sport” pe care urmeaza sa il practic.

Dincolo de cuvintele care sunau intr-un mod interesant si de vestimentatia ciudata, imi amintesc de frustrarile resimtite in fata incapacitatii de a intelege mecanica miscarii si de izbucnirile de orgoliu care derivau din aceste situatii.

Cu fiecare nou grad si examen de centura am incercat sa imi evaluez starea de spirit: cum m-am simtit atunci cand am facut ceva gresit, cum m-am simtit cand am fost apreciat si am incercat sa limitez interventia creierului si a orgoliului in timpul practicii. Am incercat si inca incerc sa las la intrarea in dojo gandurile preconcepute si barierele pe care singur mi le impun.

Ma uitam zilele trecute la inregistrarile video cu examinarile anterioare si am remarcat uneori stangacia miscarilor. M-a bucurat ca aceasta analiza a venit in liniste, fara ca orgoliul sa intervina si sa aduca energia negativa a frustrarilor.

Ce inseamna Aikido pentru mine? Imi dau seama ca nu prea mi-am intrerupt sirul gandurilor pentru a gasi un raspuns si, paradoxal, ma bucura acest lucru. Faptul ca practicile de Aikido au intrat in normalul existentei mele si fac parte din firesc inseamna pentru mine mai mult decat o serie de cuvinte care ar putea sa fie frumos colorate si expuse cititorului. Energia pozitiva si bucuria pe care le simt la fiecare antrenament sunt cele mai bune motive pentru care continui pe aceasta cale.

Aikido este in existenta mea aici si acum. Nu exista trecut si nu exista viitor.

English version 

“He who does not understand your silence will probably not understand your words.” 

Albert Hubbard

Beyond the words

I remember the talks I had with my grandmother, may God rest her soul, about the things I felt very difficult to understand at that time. Educated in a system that excluded the inner experience and underlined the “new you achievement” and the exclusion of the spirituality, my grandmother's faith seemed to me a spark of a fairly tale. The easiness of accepting the path of faith without having a concrete touchable proof and a scientific foundation seemed very strange for the child I was.

To obey to something you have never seen seemed that time humiliating and the eternal “because that was His will”, that ended all my quests to dismount the creationist theory was very hard to be accepted by my brain, that wanted all the time not to deal with uncertainty.

The joy of this remembrance comes together with the sadness of parting and with the sadness of not being able to understand at that time the meaning of her words and positive energy that came from them. The need of a “touchable” experience moved me away from the essence of the things.

I would like to say Aikido appeared in my life in a moment when I was prepared... I couldn't say it was an accident – I've learned over time there is no such thing. Jung said: “When an inner situation is not made conscious, it appears outside as fate.”

My ego handled this “new entry” as a new challange and the inner perfectionist tried to improve every day the way I was moving. Looking back I am sure I was not prepeared for this path and I took this new experience as a new sport I will practice.

Beyond the fancy words and the strange clothing, I remember the frustrations I had in front of the innability of understanding the body mechanics and the burst of my ego derived from these situations.

With every new step and belt exam I tried to evaluate the state of mind: how did I felt when I did something wrong, how did I felt when I was appreciated and I tried to limit the interference of my brain and my ego throughout the practice. I tried to let the preconcieved thought and the self-imposed barries at the very entrance of the dojo.

On the digital recordings I have I happen to notice time to time the cluminess of some moves. I feel good when this comes in quiet, without the negative energy my ego would induce.

What means Aikido to me? I realise I didn't interrupt my train of thoughts to find a definite answer and this makes me feel good in a strange way. The fact the Aikido entered in the daily schedule means to me more than a series of nice shiny words to be exposed to the reader. The positive energy and the joy I feel during each practice are the best reason to follow on this path.

Aikido is in my life here and now. There is no past and no future.