Impresii de la Cluj - Irina Gaspar, Musubi dojo, Cluj-Napoca

Astazi am placerea de a posta impresiile unei colege de la Cluj-Napoca, Irina Gaspar, careia ii multumesc si pe aceasta cale pentru faptul ca si-a gasit timpul de a scrie aceste randuri :

De cum a mijit anul, am prins a număra zilele până la seminarul ce a început de Dragobete. Auzisem mult povestindu-se despre Shihan Kobayashi şi nerăbdarea mea creştea zi de zi.

Primul antrenament a fost joia, de la ora 10, aşa că de la serviciu am tulit-o raliu spre dojo. Sensei Iulian Perpelici a deschis stagiul. O bucurie a fost pentru mine să pot lucra mai mult decât de obicei cu Ovidiu Codreanu pentru că, dacă în mod obişnuit Sensei Ovidiu este îndrumătorul antrenamentelor de marţi de la Musubi Dojo, de data aceasta el a fost colegul de tatami cu care am exersat toate tehnicile dictate de Sensei Iulian.

Jumătate de oră pauză, după care ne aliniem toţi pentru a-l întâmpina pe Shihan Yukimitsu Kobayashi. Apare din camera specială a senseilor acest japonez, cu mers de japonez, cu privire de japonez şi atitudine de maestru japonez. O atitudine care nu aducea a îngâmfare, ci, aş spune eu, a încântare a unei revederi. Asta a fost impresia mea, deşi eu nu l-am mai întâlnit. Mărturisesc că nu am participat la stagiul anterior, din urmă cu un an, când acelaşi shihan a fost invitat special, atunci fiind şi inaugurarea sălii în care s-a desfăşurat stagiul în discuţie – eu am descoperit aikido-ul abia la o săptămână după respectivul moment.

O încălzire scurtă şi eficientă, după care trecem la tehnici. Am auzit eu că acest sensei vine la fiecare şi lucrează cu toţi, dar nu am vrut să cred pur şi simplu. Şi m-am convins! Chiar de câteva ori! Plus că a dovedit o răbdare faţă de începători, demnă de apreciat.

După-amiază Sensei Ovidiu Codreanu a condus antrenamentul, aşa că m-am grăbit să îi spun onegaishimasu lui Iulian Perpelici. Întâmplarea a făcut ca în ora respectivă să lucrez numai cu arădeni, ceea ce nu mi-a displăcut defel.

Sensei Sorin Despa a ţinut, deasemenea, un antrenament interesant. Dacă nu mă înşel, preluarea arătată la iriminage semăna foarte bine cu ceea ce am văzut cândva la Steven Segal.

Sensei Nicolae Mitu a început cu o „joacă” prin care trebuia să îţi coordonezi, să îţi direcţionezi partenerul, dar fără să îl scapi, aşa cum ai fi fost tentat să o faci.

Sensei Adrian Bunea cred că a fost pe tatami înainte de cântatul cocoşilor pentru că, deşi am ajuns devreme, el, în zi de sâmbătă, domina sala din priviri de cel puţin jumătate de oră înainte de 9 dimineaţa. Mi-a plăcut metoda lui Sensei Adi de a îi face pe cei prezenţi atenţi, anume de a arăta o dată tehnica şi apoi de a invita la exerciţiu. Evident doar dacă erai atent puteai face ceva. Totuşi, nu erai lăsat de izbelişte. Dacă era cazul, se auzea puternic „Yame! Seiza!” şi se repeta lecţia pentru cei începători sau cei care nu au fost din prima secundă atenţi. În ora respectivă mi-am revizuit, printre altele, modul de a duce mâna atunci când trebuie să dezechilibrez, dar şi fandarea de care nu trebuie să uit atunci când aplic shihonage.

Sensei Rado Marinov m-a uluit prin modul său absolut estetic de a se mişca atunci când aplica o tehnică. A şi ţinut, de altfel, o pledoarie pentru frumuseţea mişcării, ceea ce nu exclude eficacitatea exerciţiului. O primă tentaţie de apreciere m-ar îndemna să cred că doar după ce eşti foarte stăpân pe tehnici ai putea să te ocupi şi de partea estetică a acestora. Totuşi, nu pot lăsa deoparte posibilitatea ca, dobândind încă de la început acea eleganţă a mişcării, să fie la fel de simplu (sau dificil) de însuşit respectivele tehnici. De remarcat că cele două bulgăroaice din delegaţia lui Sensei Marinov prezentau un adevărat spectacol atunci când lucrau împreună.

În zi de duminică, Sensei Viorel Dan a deschis seria ultimelor trei antrenamente din acest stagiu, punând accentul mai ales pe tehnicile de bază.

O mare încântare pentru mine a fost să îl cunosc pe Sensei Igor Shmygin. Pe lângă faptul că e un maestru pe tatami, e şi un extraordinar convorbitor. Deşi are centură neagră şi în alte arte marţiale, atunci când vorbea despre aikido parcă vorbea despre cel mai de preţ lucru. Cu multă mândrie, dealtfel justificată, mi-a mărturisit că nepoţelul lui, care a sosit pe lume de puţin timp, are deja legitimaţie de membru al Asociaţiei de Aikido din Ucraina. Şi tot cu drag a povestit despre fiul lui, de asemenea împătimit al Aikido-ului. Nu aş vrea sa trec peste entuziasmul pe care îl emană Sensei Shmygin atunci când predă. Faţa lui radiază bucurie când împărtăşeşte din cunoştinţele sale celorlalţi. În plus, este un om cu mult umor. A glumi atunci când o lecţie este ţinută pe tatami nu văd de ce ar fi greşit. Nu numai că menţine captată atenţia, dar şi creionează o atmosferă destinsă, relaxantă.

Sensei Kobayashi este un om al eficienţei. Nu îi place să treacă timpul degeaba când e pe tatami. Vrea ca toată lumea să lucreze la capacitate maximă, să înveţe cât mai bine şi, mai ales, să execute exerciţiile cât mai energic. Văzând că sunt foarte mulţi participanţi, a mers pe ideea de a explica etapele tehnicilor în funcţie de nivelele de experienţă ale acestora, astfel încât fiecare să se poată regăsi în antrenament. Am stat puţin de vorbă cu Sensei Kobayashi şi m-am bucurat să aud că a remarcat o schimbare pozitivă în ceea ce îi priveşte pe practicanţii de aikido din părţile noastre. Ştiind că e un om exigent, mă aşteptam la observaţii de orice fel. Şi l-am mai întrebat ceva. Un lucru care pentru unii poate părea banal. Ce înseamnă aikido pentru el? Mă aşteptam la o filozofie stufoasă. Dar a răspuns foarte simplu şi concis: „Aikido is my life” – „Aikido este viaţa mea”.

A fost un stagiu foarte încărcat. Multe antrenamente, până la şase pe zi. Mulţi participanţi. Peste două sute. Dacă nu ar fi fost totul pus la punct minuţios, cred ca nu ar fi avut cum să iasă atât de bine. Echipa organizatoare şi-a îndeplinit rolul şi merită toată lauda!

Irina Gaşpar